Lucia Matasă: ”Nu există ziua când nu voi veni la muncă. Am stabilit clar că nu mă retrag!”

pietricica turism

De multe ori, pătrunşi de patima căutării cu orice preţ a unei poveşti de succes, care să aibă elemente de inedit, să conţină răsturnări de situaţie şi, totuşi, să fie convingătoare, penetrantă, ridicăm instinctiv privirea spre zare. Uităm să privim în jur, aproape, unde poţi descoperi cum, de exemplu, o afacere consolidată este condusă de o persoană care, cândva demult, visa, nici mai mult, nici mai puţin, decât să se facă ziaristă…

Despre Lucia Matasă, administratorul de forţă al afacerii Augsburg, se poate spune direct, fără aluzii sau sensuri ascunse, că a apărut în Piatra Neamţ de pe malul Moldovei, de la 10 km de Hanul Ancuţei, din chiar satul Boteşti. Drumul urmat până astăzi nu a fost unul simplu şi cu atât mai puţin banal. Iar mărturisirea sa legată de o particularitate a casei părinteşti te îmbie să reconsideri atât drumul urmat, cât şi forţa şi rolul destinului: ”În casa mea textilele erau de mare rang – de la cânepă la in şi lână, de la tors la ţesut, la tricotat. Covoare, cuverturi, cearceafuri din in – era ceva superb în casa mea… Multe-multe lucruri le făceam acolo, în casă, pentru că puteam să ne îmbrăcăm complet”. Cu amărăciune, confirmă că tradiţiile s-au cam pierdut, au rămas doar meşterii artizani, nu se mai lucrează la aceeaşi scară şi e păcat. După care, uitând de amărăciune, completează: ”Eu mai ţes. La intrare (în pavilionul cu birouri – n.a.) este un preş făcut la Pipirig, cu fir de urzeală pe care l-am dat eu, iar din deşeurile căzute la croit, de la nişte T-shirt, am făcut bătătura. Îl ţin acolo ca obiect de mare drag”.

Dragă şi nespus de atractivă i-a fost iniţial, la absolvirea Liceului ”Roman Vodă”, cu totul altă meserie. De altfel, a şi plecat la Iaşi, să dea admitere la Filosofie, ca să devină mai apoi ziaristă, fiindcă aşa a vrut ea foarte tare, iar, la acea vreme, ”era singura facultate cu care puteai să ajungi jurnalist” fără să faci şcoală politică de presă. Pe drum spre înscriere, cu actele în mână, întâlneşte un văr de-al ei, student la Mecanică, şi cade victimă descurajării administrate. Argumentul principal e de reţinut: nu va reuşi în presă deoarece nu există libertate de expresie! Când se întâmpla asta? Când cineva născută în… 1949 termina liceul. Mai mult, vărul o îndeamnă să se facă inginer textilist, meserie cu mare viitor atunci, plus că şansa repartiţiei la oraş făcea deseori diferenţa între facultăţi. Mai mult cu gândul la ”Roman Vodă”, la profilul real urmat, la profesorul Cojocaru, cu care a ”mâncat matematică pe pâine precum untul”, ajunge să constate diferenţa de pregătire între o admitere la universitate şi una la politehnică.

Într-un final, intră la Textile în 1971 şi termină în 1976, cu specializarea filatură-ţesătorie. Firele rămân marea ei dragoste, iar, mai târziu, ajungând să lucreze la RIFIL, chiar s-a specializat bine în fire. Prinde practic, în anii ’70, valul revoluţiei în industria uşoară. Îşi aminteşte că erau 1.200 de studenţi în an, împărţiţi în grupe de câte 30. Ia repartiţie la Fabrica de stofe Braşov, unde lucrează în schimburi ca inginer ţesător. Până-ntr-o zi, prin 1978, când, la Piatra Neamţ, descoperă un anunţ: RIFIL caută inginer textilist, dar nu imediat, ci peste vreo şase luni. Din şase se face aproape un an, căci fuge să predea disciplină tehnică în învăţământ şi nu i se pare civilizat să abandoneze elevii la jumătatea anului şcolar.

Aici intervine o amintire nemărturisită public până acum, anume cum a fost cu angajarea la RIFIL. Piesa de rezistenţă a constat în două întâlniri, două discuţii cărora astăzi li se spune interviuri. Una cu directorul general, care era român – Laurenţiu Amălinei, a doua cu directorul tehnic-comercial, care era italian – Sergio Messore. Povesteşte Lucia Matasă: ”Două întrebări care… nu erau întrebări le ţin foarte bine minte, m-au marcat. Domnul director general a spus: «Avem nevoie de un inginer textilist, dar ce păcat că tu eşti fată»! Uau, am crezut că iau foc instantaneu! M-am abţinut şi i-am zis: «Domn’ director, ştiţi ceva, n-aţi vrea să mă puneţi la încercare?»… «Aha, ai atâta curaj», îmi spune. «Da, am atâta curaj». Şi-atunci l-a chemat pe domnul Dascălu de la Personal şi-i zice că, din punctul lui de vedere, pot fi angajată ca de mâine. Directorul italian m-a dezorientat cu totul. Eu făcusem deja recapitularea cursurilor importante din facultate. Domnul Messore, mai mult ca o constatare, mi-a spus: «Ce bine că nu eşti foarte îndoctrinată de sistemul comunist ». «Da’ de un ştiţi dumneavoastră asta?», l-am întrebat. «Se vede», mi-a răspuns”.

La acel concurs nu a participat singură. Da, a resimţit invidiile, cel puţin din partea celorlalte două aspirante, care proveneau din CFS. Şi atunci, şi azi e sigură că şansa ei a fost că venea de nicăieri, că avea mintea mai deschisă. De-asta crede că a preferat-o italianul. Iar directorul Amălinei pentru îndrăzneală.

Condiţia femeii

”Femeia este o creatoare. În afară de creaţia de bază, care sunt copiii, şi a primit menirea asta de la Dumnezeu, ea este şi creatoarea echilibrului, a frumosului şi a armoniei. Femeia ar merita mult mai mult decât se vorbeşte. Ar trebui, în zilele acestea grele pentru ea, să rămână şi să păstreze cât mai mult din esenţa divină care i-a fost destinată când a venit pe pământ. Misiunea noastră este de mare nobleţe şi am fost dotate s-o putem îndeplini la cote foarte înalte. Avem această dotare şi nu trebuie s-o pierdem, trebuie s-o răspândim peste tot. Această forţă ne-a fost dată nouă”.

Rămâne şi munceşte la RIFIL, iar, la câte ore petreceau în fabrică, erau, practic, decuplaţi de viaţa în celelalte unităţi economice ale vremurilor. Era şi altă vibraţie, accentuează azi Lucia Matasă. Şi adaugă, cu gândul la cum trăiau speranţa că veni cândva ziua prăbuşirii sistemului: ”Nu ştiu dacă simţeam neapărat că sistemul se va prăbuşi, ne-o doream ca toată lumea, dar noi eram cei mai aproape să simţim că e posibil. Eram gard în gard cu CFS, le plăteam utilităţile, dar eram în altă lume, eram alt sistem. Eu eram inginer textilist şi făceam costuri de producţie. N-am făcut numai meseria tehnică, am făcut şi partea economică pe un sistem pe care-l avea Italia şi-l are şi acum. Îl fac şi-n fabrica mea, din prima zi”.

Fără îndoială, meseriaşi buni erau şi la CFS. ”Acolo, unele reguli erau exagerate, alte erau inutile, dar profesionalism exista”.

Şi vine decizia privind lichidarea RIFIL. În mai 1989. Elena Ceauşescu nu mai dorea să existe pe teritoriul României nicio societate mixtă. RIFIL-ul trebuia să se oprească, mai ales că expirase durata contractului iniţial. Şefa de la Augsburg îşi aminteşte: ”S-au numit lichidatorii, unul italian şi trei români. N-aveam ce face, dar ne doream să stăm cât mai mult în RIFIL. Exista o regulă privind lichidarea a cât mai mult din stoc, iar comenzile care veneau în acea perioadă de lichidare trebuiau făcute pentru a realiza încasări, pentru a se procura bani, inclusiv pentru noi. Atunci, în câte o zi, lichidatorul italian (Tormen Vittorino – n.a.), căruia i-am purtat o mare admiraţie, venea şi îmi spunea: «Lucia, du-te şi fă 5 tone de negru», iar eu, care făceam lansare şi urmărire de producţie, întrebam dacă există comandă şi-mi zicea că să spunem că ar fi. Pe urmă, mai făceam 5 tone de fir maro. Făceam culori care se vindeau ca să lungim activitatea. A fost atât de inspirat… Astfel, la momentul Revoluţiei, noi încă vopseam. Puţin, dar vopseam. Presupun eu că, dacă eram cu lacătele puse de jumătate de an, ar fi fost altceva. Noi, însă, la foc micuţ, funcţionam datorită înţelepciunii lichidatorilor. Aveau şi ei fricile lor. Noi le luam fraza înainte s-o rostească până la capăt, ca din priviri, şi aplicam. La Revoluţie, dl Bodo era în Italia, noi stăteam la televizor. Făcusem înainte o convenţie, să nu ne văităm foarte tare. Şi-au început telefoanele, dl Bodo a venit în România şi toată viaţa noastră s-a schimbat”. Pentru rigoarea restituirii istorice, se cuvine amintit că unul dintre cei trei lichidatori români era din partea Ministerului Chimiei, iar ceilalţi doi nu mai au nevoie de prezentare cel puţin în Neamţ: Ion Strătilă şi Vasile Gherasim.

Viaţa personală a Luciei Matasă o ia şi ea pe cursul schimbării. Nu ştie precis de la început ce vrea să facă, în minte având doar o societate de import-export. Ce-a văzut că funcţiona în RIFIL transpune într-un statut şi, valorificând cadrul legal dat de celebrul Decret-lege 57, purcede la înregistrarea afacerii. La Bucureşti, la Ministerul Finanţelor, merg fiica ei, Monica, şi ginerele Antoine Augsburger. Din documentaţie lipsea tocmai numele firmei. Pe scurt, s-a scurtat numele de familie şi din Augsburger rămâne Augsburg. Începutul este spectaculos. Comercializează aproape orice, inclusiv arbori cotiţi de camion, cutii de viteze sau perne de aer pentru autobuze. Până într-o zi, când îşi spune că nu mai vrea să facă asta. Îşi face curaj şi scrie avocatului cuscrilor, familia Augsburger, că vrea să deschidă o fabrică de tricotaje, dar nu are bani şi le cere 150.000 dolari să cumpere 4 maşini second-hand. Habar n-avea cât costă o maşină, însă ştia că vrea patru. Evident, nu are partea ei de bani şi promite c-o să-i pună când va avea de unde. Se întruneşte familia, în trei zile primeşte răspunsul pozitiv, în a cincea a avut banii.

Rezumând cumva, în mai 1990, a plecat de la RIFIL, în decembrie a înfiinţat firma, la Registrul Comerţului are numărul 21, iar astăzi putem vorbi despre o adevărată marcă de familie, cu brandul Tony Augsburger pentru produsele bărbăteşti, respectiv Nadia şi Julia pentru femei, după numele nepoatelor.

Ghinion şi noroc pentru femei

”Sistemul de azi cere în faţă non-valoarea, dar eu, dacă mă cunosc, dacă sunt valoare, nu mă duc acolo. Ce să caut acolo?… Acolo nu mai pot să fiu eu, acolo trebuie să fac ce spune partidul. Dar, mare noroc, în România sunt şi femei capabile, multe din ele anonime, discrete şi supervaloroase, cât un munte de valoroase, şi cu atât mai frumoase”.

Afacerea va rămâne pe mâna Monicăi. Într-o zi, nu se ştie când. Lucia Matasă nu se retrage încă. Decizia ei este fermă. Se simte extraordinar de bine, e bucuroasă când merge la muncă. ”Pentru mine nu există ziua când nu voi veni la muncă. Am stabilit clar că nu mă retrag, aici muncesc mereu”. Evident, în aceste condiţii, ei nu prea-i tihneşte în concediu. ”Nu pot sta locului mai mult de trei-cinci zile şi, în general, fac concedii active. Vacanţele mele sunt active, de cunoaştere”.

Locul preferat din lume este Machu Pichu. Din România, nu încape îndoială, nimic nu întrece satul Boteşti, urmat de Piatra Neamţ. Când pleacă din ţară, e mândră că e româncă absolut tot timpul, nu a avut complexe. Chiar una dintre cele mai mari bucurii le-a trăit afară, în Ungaria, când a aflat că s-a născut prima nepoată, Nadia. Cea mică, Julia, calcă pe urmele Monicăi. Nu, nu face tenis de câmp. Puţini ştiu că domnişoara Monica Pecheanu a fost un talent promiţător la alergări, înainte să ia drumul Bucureştiului, la numai 10 ani, pentru a face tenis de câmp de performanţă la Dinamo. Julia aleargă la 1.500 m şi anul trecut a ocupat locul cinci în Spania. Profesorul de atletism i-a spus Monicăi că asta se ia numai de la mamă. (Viorel COSMA)

1 COMENTARIU

  1. Buna seara!
    Doamna Matase reprezinta un brand. O valoare a municipiului.. Cand fac cadouri, imi place sa le cumpar de la Nadia si Iulia. Doamnele carora le-am oferit cadourile au fost entuziasmate…
    Ii doresc succes..
    Felicitari, domnule Cosma, pentru articol/interviu.
    Felicitari dragilor de la Mesagerul pentru promovarea valorilor locale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.