”Am cravata mea,
Sunt pionier!
Și mă mândresc cu ea,
Sunt pionier!…”
Vă mai amintiți marșurile revoluționare pionierești de altădată? Dar sprințarul cântec ”Noi, în anul 2000, când nu vom mai fi copii?”. Dar despre primul pionier din cartierul dumneavoastră muncitoresc, despre Georgică, puștanul teribil cu cheia la gât, mai știți ceva? Era frumoasă pionieria, iar entuziasmul dădea pe dinafară. Probabil de aceea nostalgicii de astăzi regretă vremurile apuse, și dimineața, și la prânz, și seara.
Curios sau nu, la interogația ”Ce a însemnat pionieria pentru tine?”, se aud cele mai năstrușnice răspunsuri. Când tabloul lui Ceaușescu se afla expus în fiecare clasă, iar prima pagină de Abecedar începea cu poza Tovarășului, se înțelege că Partidul supraveghea întreaga societate. Pionieria era un pas extrem de onorant. Era un vis, dorit de orice copil. Să nu exagerăm totuși. Un ”cineva” cu mai multă glagorie a dat un răspuns mai aproape de adevăr: ”Nu am copilărit în timpul comunismului, am copilărit în copilăria mea. Când ai 10 ani, nu-ți pui problema dacă trăiești în comunism, în regim democratic sau în regalitatea Evului Mediu. Chestiunile numite înregimentare, debusolare, dezinformare… sunt basme de adormit țâncii” (Simona Preda, pietreancă de-a noastră, în cartea ”Tot înainte”, București, 2014).
Țâncii normali își amintesc din copilărie întâmplările cele mai hazlii. Cum au spart geamul vecinei cu praștia. Cum au înfipt sabia de lemn în burta adversarului. Cum au furat cireșe de la mătușa Mărioara, vecina lor, nu a lui Nică de la Humulești. La 14 ani deja pionierul devenea utecist și înțelegea lucrurile altfel. Pionieria a fost un simplu ”episod” din viața oricărui copil. A început în clasa a doua și a stârnit curiozitate. În prima serie de pionieri intrau cei mai silitori, elevii cei mai disciplinați. Gâgâlicele primeau cravata în locuri istorice: la statuia lui Filimon Sârbu, la închisoarea Doftana, unde a fost încarcerat ”Cel mai iubit fiu” sau la Palatul Ruginoasa (Iași), unde primul domn al României moderne, Vodă Cuza, l-a sărutat pe moș Ion Roată, cel cu Unirea cea Mică.
Odată ajunși pionieri, respectivii elevi trebuiau să fie exemplu în toate. Trebuiau să-i protejeze pe cei mici, pe Șoimii Patriei. Erau obligați să se aboneze la ”Cutezătorii”, ”Luminița” și ”Arici Pogonici”. Citeau ”Cireșarii”, dar și ”Tânăra Gardă”, despre Zoia Kosmodemianscaia, Uliane Gromova, Liubov Șevtova, eroii sovietici executați de naziști. Pe atunci, soarele venea de la Răsărit, astăzi vine de la yankei. Am fi nesinceri dacă nu am recunoaște că ”Povestea unui om adevărat” nu ne-a impresionat. Pe vremea partidului unic, erau niște reguli clare. Nu te întreba nimeni ce părere ai! Datoria ta, ca membru al societății, era să respecți dispozițiile primite, nu aveai dreptul la opinie. Cine vorbea în front, kaputt! De ce se proceda nedemocratic? Așa hotărâse partidul!, subordonat ”fratelui eliberator”.
Cum pionierii se făceau ”pe serii”, elevii ”neînregimentați” erau sfătuiți permanent de dascăli să stea ”cu burta pe carte”. Aceștia erau tranșanți în sfaturi: ”cine nu învață bine, cine nu este ascultător”, nu pupă cravata roșie cu tricolor. Era un stimulent pentru leneși? Poate!
Activitatea pionierească pe unitate se desfășura în careul școlii, în jurul unui stâlp pe care se ridica tricolorul. La ceremonial, participau toate detașamentele unității, în ținută de gală, din care nelipsită era cravata roșie de pionier. La început, nodul la cravată se făcea obișnuit, fiecare cum putea, mai târziu, după modelul nord-coreean, s-au adus inele de plastic prin care se treceau capetele cravatei. Pionierii erau cei mai silitori elevi; în funcție de rezultatele obținute la învățătură erau recompensați cu funcții lăudabile. Cu trese și șnururi. Comandantul de grupă purta șnur roșu, comandantul de detașament – galben, iar comandantul de unitate – albastru. Și steagurile unității erau vânturate prin careul școlii după un anumit ceremonial. Era mare mândrie să fii toboșar sau gornist. Cum, pe vremea lui Ceaușescu, comunismul nu era virulent ca în obsedantul deceniu, pionierii ridicau tot mai des capul, deveneau tot mai cutezători. Să nu uităm că în Epoca de Aur s-a introdus în școala românească a doua limbă modernă, franceza la clasa a II-a, prima fiind ”ruski iazîk”. Că limba lui Voltaire nu avea nimic în comun cu ”lagărul socialist”, știe și Gigel, ăl ce spunea, cu rost și fără rost, tot timpul ”Salut voios de pionier!”.
Românii l-au apreciat pe Tovarășul și în ’68, când a condamnat intervenția sovieticilot în Cehoslovacia. Așa se explică dorința pionierilor români de a-și cunoaște țara, poporul și frumusețile naturii prin drumeții instructiv educative.
Gata! S-a terminat balul cu șoimii patriei, pionierii și uteciștii. Pionieria și-a luat rămas bun de la viitor în Decembrie ’89. Practic, a fost scoasă din peisaj, dar n-a fost uitată definitiv. Despre pionierie vorbesc arhivele societății socialiste multilateral dezvoltate, filmele vremii, reportajele de actualitate. Să nu uităm, la toate marile sărbători comuniste: 1 Mai, 23 August, de ziua Elenei Ceaușescu, ziua ”Tovarășului”, de Plugușor… pionierii făceau parte din ”spectacol”. Erau porumbeii păcii și ai dezarmării. Descrețeau frunțile.
La Piatra Neamț, primii care treceau pe sub tribuna de la TT de 23 august erau miile de pionieri, cu flori și eșarfe în mâini. Erau adorabili, frumoși, încântători. Ei începeau defilarea, ei obțineau nota 10 cu pupături la aspectul artistic. Toată lumea îi aplauda sincer.
Puțini pietreni știu că prima Casă a Pionierilor din urbea lor prăfuită a fost inaugurată pe str. Ion Luca Caragiale, ultima casă pe dreapta. Aici, în primul cincinal comunist, în casa unui boier sângeros și exploatator, s-a amenajat, sub formă de experiment, un loc special dedicat copiilor din târg. Cu cercuri de specialitate, cu sală de lectură, jocuri distractive. La prima Casă a Pionierilor, se intra pe strada dramaturgului Caragiale, dar și pe ulița numită Oituz. Cel mai marcant instructor de pionieri, prins și de subsemnatul, a fost Puiu Weinberg, care răspundea de țâncii veniți de la Șc. gen. nr. 2 de băieți, condusă de directorul Aurel Baciu. După terminarea liceului, instructorul nostru a făcut Medicina la Iași și a ajuns doctor ”de ochi” la Spitalul Județean Neamț. Dumnezeu să-l odihnească, a fost un instructor de gașcă, distins, deștept și copilăros. Toți pionierii l-au stimat.
După primul cincinal comunist, Casa Pionierilor din Piatra Neamț s-a mutat ”peste drum”, pe splendida stradă Ștefan cel Mare, în casa bogatului om de afaceri grec Lalu, un mare amic al regelui. Era casa cea mai frumoasă din zonă și așa a rămas. Aici își completau cunoștințele pionierii care iubeau diferite discipline de învățământ. Copiii se simțeau ca la ei acasă, fiind conduși de pedagogi cu har și aură. La cercul de la Științele Naturii, pionierii erau îndrumați de prof. Elena Urziceanu, de la Șc. gen. nr. 3 din Piatra Neamț, iar la secția Moto de instructorul Dârlomanu. Se cânta la vioară, la pian, la acordeon. Într-o vară frumoasă, un vânător din zonă a dăruit Casei Pionierului din Piatra două veverițe vii și câțiva șerpi neveninoși. Pomenitele lighioane nu au putut fi ținute în captivitate și au luptat pentru libertate. Veverițele cele ghidușe și neastâmpărate au rupt toate podelele din Casa Lalu. Se înțelege că au fost puse în libertate, au plecat pe Cozla. Dacă niște ”lighioane” ale pădurii vor să trăiască în libertate, de ce noi, poporenii, să nu trăim în slobozenie? De ce vedem în pionierie ”o pată neagră a istoriei”? De ce trăim tot sub vremi, cum spune cronicarul vremurilor apuse?
Prof. Dumitru RUSU
