Ajunul Ignatului

Seara de 19 decembrie figurează în Calendarul popular ca sărbătoare, Ajunul Ignatului. În această zi se fierbea grâu, iar capul familiei îl tămâia și îl binecuvânta. Din grâu mâncau toți ai casei și ce rămânea se dădea dimineață la păsări. În ziua aceasta, dacă intră cineva în casă, e poftit cu tot dinadinsul să șadă, ca să clocească bine cloștile.

Prin unele zone, în ajunul Ignatului se ținea post negru, fără pâine și apă, ca vara să aibă norocul de a găsi cuiburi de păsări prin copaci.

În seara de Ignat se lua un dovleac, i se tăia coada şi se păstra; se spunea că e bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se mai credea că, în această noapte, vrăjitoarele umblă să ia belşugul casei. De aceea, se presăra mei şi sare împrejurul casei, al hambarelor şi al curţii.

Se credea că, în noaptea de Ignat, porcii visează că vor fi tăiați. De acum încolo, ei nu se mai îngrașă, nu mai pun carne pe ei și nu mai mănâncă, pentru că și-au visat tăierea.

Sfântul Modest – protectorul animalelor

Sfântul Ierarh Modest, Patriarhul Ierusalimului, este prăznuit pe 18 decembrie. El s-a născut din rugăciunea părinților săi, care nu puteau avea copii. Ambii părinți au murit în închisoare când pruncul avea 5 luni. La 13 ani, Sf. Modest a descoperit Sfintele Scripturi și de atunci nu a mai părăsit Calea lui Hristos.

În mentalul popular, era prăznuit pentru boli la vite și paza lor. Nu se puneau vitele la muncă. ”În trecut, când era molimă sau boala vitei cea mare, oamenii se rugau cu credință la Sfântul Modest să le salveze vitele. Acesta s-a rugat lui Dumnezeu, iar vitele au scăpat”.

Se face agheasmă. Sătenii o țin multă vreme peste an, e bună pentru animale, care, stropite, se înmulțesc; ”pentru om, e bună că-l ferește de boale, pentru albine – dau miere din belșug, iar pomii sunt feriți de omidă”.

Se ținea ”pentru a feri Dumnezeu pe femei de boale”. Se ține ”ca să nu se îmbolnăvească de boale molipsitoare”.

Printre țărani umbla superstiția că, dacă gospodarul a hotărât să vândă una din vitele sale, ea trebuie dată cât mai repede; în caz contrar, putea avea pagubă în animale.

Se credea că, dacă moare o vită în gospodărie și este găsită cu ochii deschiși, este semn că vor muri și alte animale.

Pregătirea urăturilor și a colindelor – Doba magică

Doba, nelipsită în vechime din recuzita zeilor războiului, însoţeşte ceata de colindători şi îi apără de duhurile malefice dezlănțuite de haosul provocat de agonia şi moartea ”Zeului An”. În general, e confecţionată din piele de câine sau de capră, animale în care ţăranii cred că se poate întruchipa diavolul.

Doba era unsă cu usturoi, plantă magică, utilizată împotriva spiritelor rele. Se credea că, astfel, sunetul dobei alungă duhurile rele și le adună pe cele bune. Exista şi o strigătură de drum care sublinia rolul exorcist al dobaşului: ”Eu bat doba, eu colind/ Eu duc sacii cu colacii/ Şi vă apăr de toţi dracii”.

Totodată, doba avea şi rol de semnalizare, iar prin fixarea ritmului devenea instrumentul care ordonează haosul.

Aceleași funcţii de semnalizare, ordonare şi purificare le aveau, în imaginarul popular, şi zurgălăii, tălăngile şi clopoţeii, amplificând eficienţa rituală a colindului.

Cum protejau Cetele de feciori pe țăranii de altădată

”Ceata de Feciori” sau ”Ceata Junilor” reprezintă cea mai veche formă de organizare a colindătorilor. Obligaţia principală a Feciorilor era să tocmească muzicanţii însoţitori ai ”Cetei”, să colinde toate casele în Ajunul Crăciunului şi să organizeze jocul în sat în perioada sărbătorilor, asigurând în comunitate o stare de veselie, euforie şi fast până după Bobotează, când ”Ceata” se spărgea. Prin alte părți, rolurile aveau alte denumiri. Astfel, grăitorul turcei sau savornicul, gazda mică – la care se fac cele mai multe din pregătiri, birăul mic – care anunță la fiecare casă sosirea turcașilor și întreabă dacă sunt primiți, iapa – cel care poartă colacii primiți ca răsplată, doi chemători – care, după terminarea umblatului cu turca prin sat, cheamă oamenii care au primit turca la petrecerea finală, numită belciugul turcei, fluierașul, dubașul, cel cu toba, hididișul, cel cu vioara, iar, mai nou, cu vioara cu goarnă, turcașul propriu-zis – personajul principal al obiceiului, capabil să joace turca pe toată durata obiceiului, fiind în același timp un jucător foarte bun, și nuntașii turcei, adică restul colindătorilor din ceată. La repetiții, puteau participa și alți tineri, care însă nu se amestecau în treburile cetei. De obicei, erau chemați unul sau doi oameni mai vârstnici, care fuseseră și ei turcași și care țineau minte textele corinzilor, ca să-i învețe pe cei tineri.

Etnologul Traian Herseni arată că, în mentalitatea ţărănească arhaică, simpla amintire a numelui în colinde era considerată de săteni un fel de vrajă, de incantaţie, menită să se înfăptuiască, să protejeze, să adune spiritele bune pe lângă oameni și case.