Credințe străvechi de Crăciun

Mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstițiului de iarnă. La Roma până în secolul al XIII-lea, în Franța până în anul 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare, în Țările Române până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

La români, amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce, ”în unele sate bănățene și transilvănene, ziua de 1 ianuarie se numește Crăciunul Mic, nu Anul Nou”, consemna folcloristul I. Ghinoiu.

Colacul de Crăciun era și este un simbol des întâlnit în lumea satelor și orașelor, astfel că au apărut numeroase superstiții în legătură cu acesta. ”Din tărâțele și fărâmiturile primului colac, se dă la vite și păsări, ca să le ferească de rău”, iar troaca în care a fost frământat se punea în fânul care se dă la vite, care, astfel, ”vor fi spornice”.

Înainte vreme, se făcea un colac deosebit, colacul plugarilor, care se ținea pe masă de la Crăciun până la Anul Nou, uneori până la Bobotează, când era împărțit la cei ai casei și la vite, ”ca să fie ferite de boale”.

Pe alocuri, rostul acestui colac era de vindecare și alungare a duhurilor rele. Se folosea ”împotriva dracului, ca să nu fure copiii din casă”. O legendă a colacului spunea că, odată, dracul a vrut să fure un copil, dar colacul a răspuns la cele zece întrebări-ghicitori și dracul a plesnit de necaz.

”Nu se mănâncă deloc carne de Crăciun, ca să nu se dea lupii la vite, căci, dacă s-ar face, atunci, prin decursul întregului an, vitele ar boli”.

Prin unele sate, nu se mânca delor carne de porc în ziua de Crăciun, ca să nu piară porcii peste an.

Cât țineau zilele Crăciunului, furca de tors trebuia ascunsă, căci, altfel, ”cel ce o va vedea în aceste zile va fi mușcat de un șarpe atât de gros și atât de lung, ca o furcă”.

Babele care se ocupau cu magii ziceu că magia începută la Crăciun și încheiată la Sânvăsâi, pentru apărarea vitelor de lupi, era numită Legatul fiarelor.

* Taina Colindatului

Bătrânii de altădată povesteau nepoților că, mai înainte vreme, foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an, la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților.

Se credea că, atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieși diavolii și astfel lumea va încăpea pe mâna lor. În alte părți se crede că toiagurile ornate ale pițărăilor, duse, după colindat, la cimitir, unde erau înfipte în morminte, sunt folosite pentru amenințarea demonilor.

În alte legende, se povestea cum diavolii, ”care rod furcile pământului, amenință în toată clipa să dărâme lumea. Noroc numai de Maica Domnului, că ia aceste nuiele de la Crăciun și le arată diavolilor. Atât cât dracii se uită la ele, Maica Domnului așază la loc furcile pământului”.

* Obiceiul colindului

În seara Moș Ajunului, toți copiii cereau să li se facă opinci, să li se dea obiele și alte haine noi. Își pregăteau fiecare ciomege de alun, pe care le despoiau de coajă, le înfășurau cu tei, în formă de spirală, le udau și le puneau la fum, spre a ieși pestrițe.

Și așa, gătiți cu trăiști după gât, cu ciomege în mână, bine încălțați și bine îmbrăcați, cum începea să se însereze, plecau cârduri, de se strângeau la marginea satului, la o cârciumă sau la vreun om mai al lui Dumnezeu, unde stăteau până la miezul nopții, când începe cântatul cocoșului. Aici, adunați făceau focuri, se încălzeau, alții cântau cu fluiere, cu cimpoi ori cu vioara, alții făceau hore și jucau, alții spuneau basme și alte povești, ca să le treacă mai iute vremea. Cum auzeau cântatul cocoșilor, cel mai în vârstă din colindători, care se numește vătaf și de care asculta ca de un șef toată ceata colindătorilor, dădea ordin de se strângau toți ciopor în curtea gazdei și încep a cânta colindele.

* Gromovnic de Ajunul Crăciunului

Spre Ajunul Crăciunului se considera că este bine ca țăranii să se gândească la păpușoi, ca să-i viseze peste noapte. ”Cum îi vor visa, așa vor fi păpușoii peste an”, spuneau bătrânii de altădată.

În seara din ajunul Crăciunului, se făcea Calendarul de pâine: se ungea un cuțit mare cu suc de ceapă, se freca bine cu ceapă, apoi întreg tăișul cuțitului se băga într-o pâine și îl lăsa așa cam trei-patru ceasuri, apoi se scotea și se cerceta ce culoare a căpătat. Dacă o față a cuțitului era mai mult roșie, atunci în vară avea să fie mult grâu și peste tot spicoase. Iar dacă era de culoare vânătă-negrie, avea să fie fân mult, iar dacă era albastră-gălbâie, avea să fie mălai sau cucuruz mult.

În unele locuri, se făcea Calendarul de ceapă în seara din ajunul Crăciunului: ”precum se arată în călindar, așa vor fi zilele dintre Crăciun și Bobotează și, cum vor fi zilele acestea, așa vor fi și lunile anului”.

Pe lângă călindariul de ceapă, care proorocea mersul vremii pe anul întreg, în unele ținuturi se făcea și un calendar special pentru lunile de vară, ca să afle de va bate grindina sau nu: ”anume de se va preface în murătoare sarea din vreo coajă de ceapă în luna pe care o închipuiește, de bună seamă va bate gheața”.

* A doua zi de Crăciun

În a doua zi de Crăciun, se duc oamenii cu colac la naș. Colacul constă în șapte pâini, un cocoș sau alte orătănii, două-trei sticle cu țuică și vin, o coastă de porc, doi-trei trandafiri (cârnați) și alte mărunțișuri. Când ajungeau acolo, finul săruta mâna nașii și a nașului și, când acesta din urmă lua desagii din spatele finului, îi adresa cuvintele: ”De la noi puțin, de la Dumnezeu mult”.

Pe urmă, se așezau la masă, petrecând până seara, venind acasă cu căciula pe nas, ca de la naș.