Irina Lecca, o stareță emblematică din ținutul Neamțului

Stareța Mănăstirii Văratec a văzut lumina zilei la 7 ianuarie 1881, la Piatra Neamț. Viața a vrut să fie profesoară, conferențiară și prozatoare talentată, apreciată de marile personalități, precum cărturarul Nicolae Iorga sau Ilarie Chendi. Distinsa doamnă despre care vorbim a trimis din Piatra Neamț, Tarcău sau Văratec numeroase încercări literare lui Ion Bianu, Liviu Rebreanu, G. Ibrăileanu, Ion Gorum, G.T. Kirileanu și C. Matase, autorul lucrării ”Prin Moldova de sub munte”. Ultimii doi fiind cărturari din părțile noastră vă sunt arhicunoscuți. Evident, din epistolele trimise, unele au fost publicate, altele nu. Cele mai reușite materiale i-au apărut în ”Neamul Românesc”, ”Neamul românescu literar” ale lui Iorga și publicația ”Gânduri bune” condusă de C.D. Zavalide.

Remarcabile, sub multiple aspecte, sunt epistolele trimise lui Iorga. Cum stareța de la Varatec, gazdă ospitalieră ce întâmpina cu clătite și prăjituri oaspeții care veneau la mănăstire, a trăit mulți ani în mediul rural, a cunoscut foarte bine satul românesc și viața țăranului. Nu știm de ce s-a dedicat vieții călugăreșți, dar știm că acest lucru e o taină între om și Dumnezeu. Că aceasta aduna în persoana sa bunătate, blândețe, iubire de semeni, îngăduință, cumpătare, dar mai ales smerenie. A fost o fiică a Bisericii, în fiecare moment al vieții ei.

Și, cum stareței de la Văratec ”nu-i plăcea să stea cu brațele încrucișate la vremuri de cumpănă”, și-a suflecat mânecile și s-a pus în slujba țării. Pe vremea Războiului de Reîntregire, a strâns haine, bani și alimente pentru cei care luptau la Mărăști, Mărășești și Oituz. A încercat să scoată ”o foaie”, o gazetă cu care să combată lenea crasă, analfabetismul și alcoolismul bine pripășite în satele românești de pe Valea Bistriței. În consecință, a trimis la Iași trei cereri, una după alta, la Cenzura d-lui Meisnner, pentru aprobare. N-a primit niciun răspuns. Nepăsarea de atunci semăna leit cu cea din zilele noastre.

S-a ridicat împotriva mizeriei în care trăiau țăranii din ținutul Neamțului. A combătut drastic lenea și nepăsarea. Nu accepta sub nicio formă motivațiile populare ale disconfortului. Astfel, în multe sate din Neamț, se pretindea că gunoiul din casă, de după ușă, poate fi dat afară numai când ”se chișcă luna”. Conform sătencelor leneșe și mazace, gunoiul de după ușă nu se scoate: ”Lunea nu se cade fiindcă e de mort”, marți ”mănâncă uliul puii”, miercuri – nu se mărită fetele, joi – bate gheața, vineri – ”e de boală”. În consecință, ne lăsăm în brațele mizeriei…

La 12 noiembrie 1918, maica Irina Lecca trimite o scrisoare istoricului Nicolae Iorga, în care subliniază situația reală: «De 17 ani, de când trăiesc între săteni, am constatat – o spun cu multă mâhnire și nici un pic de intenție ironică – cum satele noastre au o religie a lor aparte, în cultul lenei, a murdăriei este baza. Unii țărani gândesc pe față că ”dacă nu suntem morți, să avem păduchi”. Atunci, în această situație disperată, am încercat să vorbesc sătenilor. Să-i luminez. Dar cum? Ca să cutreier toată Valea Bistriței, mergând din casă în casă, nu m-ar fi lăsat puterile. Să-i chem la întruniri, nu se lasă românul nostru așa ușor urnit. Atunci, n-am văzut decât un mijloc, când sunt cu toții adunați în Biserică, după liturghie, să iau și eu cuvântul din mijlocul lor. Ar fi fost alt efect și asupră-le. Și ca să pot stârpi din fașă cuibul eresurilor, gândeam că o dată pe săptămână să vorbesc prin școli copiilor.» (Sursa: Nicolae Scurtu, ”Irina Lecca – personalitate…”, România literară, nr. 45/12 octombrie 2018).

Din păcate, interesanta propunere a stareței de la Văratec a rămas fără ecou. Adresa trimisă domnului ministru al Cultelor și Înalt Prea Sfinției Sale Mitropolitului Pimen de măicuța de la umbra Pădurii de Argint a rămas fără răspuns. Singurul om care a sprijinit-o a fost ministrul Spiru Haret, care i-a mulțumit în scris pentru inițiativă și i-a pus la dispoziție o clasă de la Școala din Tarcău pentru întrunirile cu sătenii. Pentru cine nu știe, vă zicem că Tarcăul este una din cele mai mari comune de pe valea Bistriței și că, între ’33-’40, a purtea numele de I.G. Duca, în amintirea primului ministru împușcat de legionari în gara Sinaia.

Evident neîmplinirile stareței și nepăsarea crasă a guvernanților față de viața fără de speranță a poporenilor din Neamț au întristat ultimii ani ai maicii Irina Lecca. Și-a amintit cu plăcere că, pe cărările de la Văratec, au trecut și El (Mihai Eminescu) și Ea (Veronica Micle). Cu aceste amintiri duioase în minte, a trecut ”dincolo”, la 30 noiembrie 1953. Cine dorește să privească chipul stareței din Văratec, e musai să citească articolul lui Nicolae Scurtu, intitulat ”Irina Lecca sau despre noblețea gesturilor culturale” (România literară, nr. 41/14 septembrie 2018). Undeva, la mijlocul articolului, apare și chipul călugăriței, pe care se poate citi suferință și împăcare.

Deși viața monahală e austeră și severă, un număr mare de femei din veacurile trecute și-au căutat protecția după zidurile mănăstirilor, călugărindu-se. Exemplul cel mai uluitor a fost Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maica Benedicta. E firesc să te întrebi astăzi, în epoca internetului, de ce profesoara de Literatură Universală și Comparată, o celebritate în domeniu, devenită academician, s-a dedicat vieții călugărești. Evident, la această întrebare, răspunsul se regăsește în volumul ”Portret. Zoe Dumitrescu-Bușulenga Maica Benedicta”, Ed. Nicodin, Caligraful, Mănăstirea Putna, 2018. Cartea conține texte citite la Putna de-a lungul timpului, dar și evocări inedite. Găsiți în lucrare de toate: amintiri, execeze, mărturii ale unor apropiați sau ale unor învățăcei în trecerea ei pe la mănăstirile Agapia și Văratec. Dintre mărturii, e de văzut și portretul nefardat, făcut cu sfială și afecțiune, de Monahia Eufrosina Jescu, care i-a fost alături ”mamei sale spirituale” decenii la rând. Printre autorii de prestigiu amintim: Patriarhul Bartolomeu Anania, Înalt Prea Sfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, starețul Mănăstirii Putna, Arhim. Melchisedec Velnic, Dan Hăulică, Alex Ștefănescu, Silvia Radu, Eugen Simion și… alții. Bine a zis, cine a zis că ”Zoe Dumitrescu-Bușulenga are puterea de a aduna oamenii laolaltă chiar și după moarte”. Păi, cum să nu-i adune dacă i-a iubit pe toți?

Pe studentul Alex Ștefănescu l-a salvat de la exmatriculare când a scris satira ”Țăran și secretar (Împărat și proletar). Și pe Creangă l-a gratulat când a ajuns în Țicău-Iași pe buza dealului Șorogari. Atunci a rostit frumoasele vorbe: ”Uite, dragul de el, cum trăia bunul și minunatul Creangă!”, după ce a văzut lutul de pe jos din Bojdeucă. Tot după acea vizită istorică, Muzeul Literaturii din Iași a primit înapoi portretul marelui povestitor. Cum să nu iubești asemenea om? Pe coperta cărții despre care am vorbit mai sus, sunt două fotografii. În prima ”e în haine de lume. Își ține un braț îndoit, iar mâna cu degetele adunate în palmă și-o sprijină de colțul gurii. E o noblețe grațioasă în acest gest”. În a doua poză, poartă veșminte monahale. Își ține ambele mâine sprijinite de un baston. Palmele îi sunt strânse, una peste cealaltă. Pe chip i se citește resemnarea.

Să ne întoarcem la Văratec, la casa arătoasă cu trepte înalte și flori multe a stareței Irina Lecca. Acolo, unde își concepea literatura sa epistolară, interesantă și valoroasă sub aspectul informațiilor și a notelor pe care le conținea, dar puțin cunoscută. Pentru că stareța Irina Lecca de la Mănăstirea Văratec nu a fost o nepământeană, deși ești câteodată tentat să crezi asta. Dar n-a fost nici o ”maniacă religioasă”, cum au etichetat-o cârcotașii. A fost o intelectuală cu totul specială. Meritul ei: a încercat să-și scoată consătenii din letargia nepăsării. A ratat lamentabil.

Prof. Dumitru RUSU

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here