Profesoara care munceşte în șapte locuri: ”Când mai dorm? Noaptea!”

Este un om energic, vesel, implicat, uneori repezit, cu o dragoste imensă față de copii și cu acea capacitate – pe care numai oamenii care au rostul de construi o au -, de a-i trata pe toți la fel. Cât este ziua de lungă, aleargă de la o școală la alta, organizează evenimente, vorbește la telefon și cântă. Mai ales cântă. Întreaga ei existență gravitează în jurul notelor muzicale, al cântecului popular, al tradițiilor și al valorilor cu care a crescut.

Maria Țifrea a văzut lumina zilei pe 11 septembrie 1975, la Huisurez, în comuna Dămuc. Face parte dintr-o familie mare și veselă, cu 13 copii. Tatăl ei a rămas văduv, după ce soția i-a murit la nașterea celui de-al șaselea copil și, după un timp, s-a recăsătorit. La fel ca majoritatea bărbaților din zona de munte, lucra în industria forestieră.

Maria s-a ”trezit” în lumea asta văzând-o pe mama ei la stative. La Dămuc nu prea folosește lumea denumirea de ”război”. Mama ei are două rânduri de stative, pe care le plimbă din casă afară, când dă căldura. Țese și acum la fel ca în tinerețe, deși are 70 de ani. Maria a crescut cu lucrul de mână. Când avea 7 ani, știa deja să coasă cruciuliţe și începea să lucreze la ştergare – toată lumea avea ştergare la icoane. Bunica a învăţat-o să croşeteze şi să ţeasă.

* ”Am rămas cu nemulţumirea că nu mă învaţă nimeni să cânt”

”Am avut o copilărie frumoasă, într-o familie sănătoasă din toate punctele de vedere, cu valori, cu credință și cu dragoste față de cântecul și de portul popular. Mama şi tata cântau la biserică, tata cânta și la fluier, iar în casă la noi, fiind mulţi, se cânta şi se juca. Cele mai frumoase amintiri le am din Postul Crăciunului, pe timpul lui Ceauşescu, când se mai lua curentul şi gazul era foarte prost, iar sticla de la lampă se afuma repede. Mama spunea să n-o aprindem până nu se întunecă de tot. Și, pe înserat, tata cânta câte un fragment dintr-un colind, stând pe un scăunel, în faţa sobei. Noi încercam să mergem după el cu textul, iar mama ne oprea, din vreme în vreme, şi ne corecta. Noi aşa am început să cântăm, nu am avut niciodată profesor. După ce-am mai crescut, mama era bucuroasă că puteam merge să cântăm cu ea la biserică, s-o susţinem muzical. Ea avea și ureche şi voce foarte bune, cânta împreună cu tata, însă nu avea cine s-o ajute, pentru că nu cânta toată lumea din biserică. Prima oară când m-au remarcat profesorii eram prin clasa a șasea. M-au dus la Cântarea României, la Bicaz. M-a îmbrăcat mama în costum popular, dar nu aveam încălţăminte adecvată şi mi-a dat nişte adidaşi. Erau noi, dar atât de prost m-am simţit… Nu se potriveau deloc. Pur şi simplu, nu aveam atunci altceva de încălțat, nu s-a gândit mama să mă pregătească pentru scenă. Într-a şaptea, iar m-a dus un domn director la concurs, fără să mă pregătească nimeni. Am luat tonul mai sus, mi-am dat seama imediat, m-am străduit să nu falsez şi l-am dus aşa gâtuit numai să fie corect. Nu avea cine să mă îndrume. Când am terminat clasa a opta, a venit o profesoară şi i-a spus mamei să mă lase la liceu, dar mama a zis că trebuie să învăţ să lucru, nu am nevoie de şcoală. Şi am rămas cu nemulţumirea că nu mă învaţă nimeni să cânt”.

Dincolo de nemulțumirea ei, Maria a înțeles rațiunea mamei, care vedea rostul unei femei îngrijind de casă și crescând copiii, nu urmând școli. A reușit, totuși, cu greu, să urmeze 10 clase la liceul din Dămuc, trezindu-se la 5 dimineața ca să prindă autobuzul. Până la ora 8, când începeau cursurile, se ținea prin toată școala după femeia de serviciu și cânta cu ea cântece populare. Avea un repertoriu destul de bogat, învățat de pe discurile pe care le asculta acasă, ori de câte ori părinții plecau la fân și o lăsau să aibă grijă de frații mai mici și de animalele din bătătură. Muncea oricât și nu simțea nicio oboseală, cât timp asculta cântece și încerca să le redea exact așa cum le percepea ea. Mioara Velicu i se părea cel mai greu de cântat, dar nici să redea piese de-ale Irinei Loghin, care cânta cu Benone Sinulescu, nu era tocmai ușor. Despre Valeria Peter Predescu își amintește cum vorbea mama ei, adresându-se tatălui: ”Uite, măi omule, ce glas mândru are femeia asta!”.

* ”Tot timpul încerc să mă comport în aşa fel încât să nu atrag ură”

După absolvirea celor 10 clase, timp în care a combinat mersul la școală dimineața cu țesutul, cu ziua, prin sat, după-amiaza, Maria s-a angajat la o fabrică de cherestea, dintr-un motiv simplu: nu ajungeau banii în casă. La vârsta de 20 de ani a avut, însă, o problemă gravă la coloana vertebrală, cu 4 discuri deplasate și a fost nevoită să facă tratament și recuperare. Experiența a determinat-o să se gândească, serios, la un alt mod de a face bani. Fabrica de cherestea, unde a fost angajată cu insistențe tocmai pentru că este femeie, nu părea deloc un teritoriu de viitor. Așa s-a hotărât să se apuce de cântat.

A venit la Piatra Neamț, s-a înscris la liceu și s-a angajat la un restaurant, ca ajutor de bucătar. Prima oară când a cântat la microfon, cu public, fără să fi făcut niciun fel de pregătire, a fost în 2001, la Casa Armatei. Apoi a cântat la Prod Prosper și la nunți, iar din 2003 la Hotelul Ceahlău, seară de seară, timp de 11 ani, cu trupa Meridian Group. În 2004, a intrat la Facultatea de muzică ”Gheorghe Dima” Cluj, filiala din Piatra Neamț, dar, în 2005, a înghețat anul, pentru că s-a rupt trupa, și a plecat la muncă în Italia. În preajma sărbătorilor de iarnă, trupa s-a refăcut și viața ei la Piatra Neamț a revenit în aceiași parametri. În facultate, a făcut canto clasic și și-a dat seama cât are de învățat, de la teorie muzicală până la solfegii și instrument. A absolvit în 2009 și, după vreun an, timp în care a făcut voluntariat la Clubul Pinocchio și a continuat să cânte la restaurant, un coleg de facultate i-a propus să predea la un liceu de muzică din Bacău.

”Inițial, n-am vrut să mă duc, pe urmă m-am gândit că ar fi un test interesant, așa că m-am dus, am corectat un copil pe care l-am auzit pentru prima oară cântând. Tuturor le-a plăcut metoda mea și au vrut să mă angajeze. Când s-au uitat la acte, nu aveam modulul de folclor. Am început să sun și să mă interesez. Şi am făcut a doua facultate, pe profil pedagogie muzicală, unde mi s-au aşezat cunoştinţele mult mai bine, dar şi teoria şi istoria muzicii. Când mă gândeam că am terminat cu studiile, profesoara de istoria muzicii, doamna Carmen Chelaru, mi-a zis să mă duc să fac master. Între timp, urmasem și un curs de kinetoterapie la Braşov, și un curs de ospătar, dar și Școala populară de artă, ca să nu stau degeaba. M-am dus să dau examen la master la Iaşi după o nuntă. Am dormit două ore în maşină şi m-am dus la examen cu gândul că, dacă vrea Dumnezeu să-l iau, îl iau. Am terminat în 2018 şi am dat examen de titularizare, ca să intru în învăţământ. Am ajuns în nişte cătune uitate de lume, dar pline de copii talentaţi, pe care nu avea cine să-i înveţe să cânte. M-am întors în copilăria mea, când voiam să cânt şi nu aveam profesor. Nu întâmplător ajungi în anumite locuri, poate copiii aia au nevoie. Eu mă duc cu atâta drag, car boxele cu microfonul după mine, doar ca să-i aud pe ei cum cântă şi să-i ajut. Tema mea de master la psihologie a fost «Tracul pe scenă». Toată viaţa mea am suferit de asta. Şi am ajuns la concluzia că totul pleacă de la neîncrederea în tine, nu e microfonul de vină”.

Cu o atitudine autocritică la sânge, Maria a înţeles că sensul ei în viaţă este, printre altele, să înveţe să ierte din tot sufletul şi de-adevăratelea şi să uite, definitiv, că un anumit om i-a făcut rău. Aşa a ajuns să vadă toţi copiii la fel, nu unul mai drag ca altul.

”La mine ori ai 10, ori ai 3. O fetiţă care nu a vrut să cânte la microfon, în timp ce toţi colegii ei au cântat, dar ea nu s-a implicat în niciun fel, a luat 3. Ar fi fost nedrept faţă de ceilalţi să ia altă notă. În condiţiile în care am făcut consiliere psihologică şi am stimulat-o să cânte cu mine, nu am lăsat-o de izbelişte. Acum colaborează şi zâmbeşte. Tot timpul încerc să mă comport în aşa fel încât să nu atrag ură. Aud mereu fraze de genul «Credeam că mă treceţi aşa!». Nu am cum să trec pe nimeni «aşa», în condiţiile în care există copii care nu ştiu română, matematică, chimie şi singura lor salvare ca să treacă în anul următor este simplă: desen, sport şi muzică. Măcar atât să ştie!”.

* Melisma a apărut la iniţiativa unui preot

Melisma, un grup de copii frumoşi care cântă cântece populare şi aşază în brad colaci şi nuci de Crăciun, a apărut după o întâmplare de separare. Maria Ţifrea a fost chemată, în anul 2013, să ţină locul unei profesoare la Centrul ”Carmen Saeculare” şi a fost angajată, prin convenţie civilă. După 3 ani, conducerea centrului a hotărât să închidă clasa de muzică populară. Aproape 30 de copii s-au strâns în jurul Mariei şi i-au spus că o vor urma oriunde va merge. A găsit un spaţiu la demisolul Casei de Cultură, iar în 2017, la sfatul tatălui uneia dintre fetiţe, care este preot, a înfiinţat un ONG. ”Melisma vine de la melismele populare, acele ornamente – floricele – care se cântă. Eu pun foarte mult accent ca aceste ornamente să fie făcute acolo unde le este locul şi ţin neapărat să cânte copilul doină, ca să înveţe cum să susţină un sunet. Am 17 copii înscrişi la Melisma şi fac cu ei canto, la fel cum fac şi cu cei de la clubul Artis, unde fac ore. N-am spaţiu destul că, dacă aş avea, le-aş aduce şi le-aş arăta copiilor ce înseamnă o vârtelniţă, de exemplu. Mi-ar plăcea să am un videoproiector , să le arăt cum funcţionează un război, cu fiecare element component. Eu cred că lumea se va întoarce către tradiţii. Unde să se mai ducă? Către ce?”.

Cristina MIRCEA