Situată într-un cadru natural de excepţie, la marginea pădurii, într-o zonă de linişte şi aer curat, Tabăra Prelungi din Tazlău este una din dovezile, din păcate clasice din România, că pasul de la glorie la decadenţă este extrem de scurt, mai ales dacă există şi ”voinţă”. S-a scris mult despre momentul în care tabăra şi-a pierdut scopul care o făcuse celebră în toată ţara – anul 1995 -, după care a început declinul. S-a scris şi despre anul 2008, când, într-un mod extrem de distructiv, a avut loc ”valorificarea” componentelor din fier, inclusiv calorifere şi ţevi. Până şi plita şi portiţa sobei din bucătărie au dispărut, iar dovada supremă că s-a muncit pentru a scoate absolut tot metalul din clădire este faptul că muncitorii n-au ezitat să găurească un planşeu ca să poată coborî caloriferele de la etaj. Nu s-a făcut niciodată vreo anchetă, nimeni nu ştie de ce şi cine a dat dispoziţie ca obiectele să fie scoase din interior, cu preţul deteriorării construcţiei .
Gheorghe Paisa, directorul Direcţiei Judeţene de Sport şi Tineret Neamţ, spune doar că o parte din lucruri au fost duse ”pe la şcoli”. A urmat perioada în care acoperişul a început să cedeze şi ploaia a ajuns în interior. Apa a ”lucrat” ca în orice construcţie părăsită, încet şi sigur, iar acum, deşi din exterior clădirea pare încă solidă, de fapt nu mai are mult până să se prăbușească. Scop în care a şi fost lăsată în paragină. Și nu de ieri, ci de ani de zile.
* ”Acum cine mai cară lemne să facă focul?”
”Nu mai poate fi funcțională niciodată, nu s-a investit, nu s-a reparat, a plouat înăuntru ani la rând”, spunea, la o primă discuţie, directorul Gheorghe Paisa. ”În 1998, clădirea a trecut de la Administrația Taberelor la Inspectoratul Școlar. Noi am aparținut de Ministerul Învățământului, Tineretului și Sportului, care a devenit ulterior Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. În 2004, s-a înființat Direcția de Tineret și a preluat toate taberele, din păcate cea de la Tazlău, care nu mai era folosită din 1992, nu mai era funcțională și nici nu mai corespunde criteriilor din ziua de astăzi. Era toaletă în curte, adică nu mai este pentru perioada contemporană în niciun caz, cu sobe cu lemne – acum cine mai cară lemne să facă focul? Probabil de aceea a și fost lăsată nefolosită. Iar în 2010, când s-a înființat Direcția de Tineret și Sport, a moștenit-o. Era deja luat tot dinăuntru. Până în 1998, Administrația Taberelor a valorificat tot ce se putea de acolo, iar obiectele s-au dat pe la școli. Acum ne judecăm pentru teren, suntem în recurs la tribunal. Am avut, cred, 20 de procese şi am câștigat de fiecare dată, dar tot mai găsește partea adversă câte ceva. Practic, am preluat clădirea cu tot cu proces”.
La o a doua discuţie, acelaşi Gheorghe Paisa avea cu totul altă viziune asupra viitorului Taberei Prelungi: ”Vom trece la Consiliul Judeţean, noi, ca instituţie. Există un proiect de lege în acest sens. Iar Consiliul Judeţean va investi, cu siguranţă, în clădire”.
”Siguranţă” este poate cel mai nepotrivit cuvânt care s-ar putea folosi în privinţa Taberei Prelungi, în contextul în care, în ultimii 20 de ani, a fost o singură tentativă de a da o utilitate spaţiului, dar planul de a-l transforma într-un cămin pentru bătrâni a încremenit la faza de intenţie.
Vasile Florea, actualul viceprimar de Tazlău, a fost, cu mulţi ani în urmă, director al Taberei Prelungi şi are o oarecare nostalgie legată de vremurile de atunci, când tabăra funcţiona la capacitate maximă. Îşi aminteşte de casa de pompe, care asigura apa, de centrala cu păcură, de dotările care, la vremea aceea, erau considerate de top. În schimb, nu știe cine a decis ca Tabăra Prelungi să fie lăsată în nefolosire și toate instalațiile să fie ”valorificate”. Asta în ciuda faptului că, încă din momentul inaugurării, când era casă de odihnă pentru muncitori, imobilul a fost considerat unul extrem de modern.
Într-un articol publicat în ziarul Ceahlăul, pe 30 mai 1948, preotul Gheorghe Vartolaş scria: ”La distanță de 3 km de Primăria comunei Tazlău și la 2 km de biserică se află Căminul de Odihnă al Fabricii de Postav din Buhuși. Oricine ar vizita acest cămin, ar putea vedea o instalație cu totul modernă, cu tot ce este necesar pentru o viață de odihnă a lucrătorului istovit de muncă și slăbit de praful și mirosul fabricii. Inaugurat în 19 iulie 1942 sub directivele domnului Pipa – Căminul de Odihnă posedă tot confortul necesar – o curățenie desăvârșită, parchetul oricând nou și lustruit, instalații pentru lumină în toate camerele de dormit, 65 la număr; mobilier nou și lenjerie curată în dormitor, tacâmuri și bucătărie exemplare, ca și sălile de baie. O sufragerie ca în sala Cercului Militar oferă celor 65 de lucrători, o masă foarte bună, care vin să inspire aerul încărcat cu ozon și să-și odihnească oasele pe un pat confortabil. Aici se observă grija ce are țara noastră de a face pe muncitor să simtă că îl răsplătește pentru munca depusă. La acest Cămin de Odihnă vin serii de câte 65 de lucrători pentru un timp de 21 de zile. Aici pe lângă toate cele descrise, lucrătorii au și o bibliotecă unde sunt expuse cărți potrivite, un aparat de radio și o infirmerie dotată cu medicamentele necesare. Pentru mersul exemplar al Căminului depune un efort conștiincios dl. I. Podaru – intendent, care se ocupă îndeaproape de lucrători, iar cu partea administrativă internă a Căminului se ocupă doamna Smaranda Hlușac. Acest cămin face cinste nu numai Tazlăului și Buhușului, ci țării întregi”.
* ”Bine aţi venit în Tabăra Prelungi!”
În 70 de ani de la publicarea acestui articol, imobilul din Tazlău a parcurs drumul de la cămin la odihnă la cel de casă de copii şi, apoi, de tabără şcolară. Şi, deodată, cineva cu putere de decizie a hotărât că, probabil, în judeţul Neamţ sunt suficiente tabere, iar cea de la Tazlău era, cumva, în plus. Acum, cine trece prin faţa construcţiei vede poarta folosită, altădată, de personal, legată cu o sârmă şi unul dintre pereții de la ghereta paznicului crăpat în două. Asta ca primă impresie.
În curte sunt nişte bănci putrezite, pe care stăteau cândva copiii, clădirea are treptele măcinate, ferestrele sparte sau înlocuite cu un fel de obloane din lemn care să împiedice accesul, iar ca nota sinistră să fie menţinută în timp, la intrarea principală încă mai există o tablă ruginită pe care scrie ”Bine aţi venit în Tabăra Prelungi!”.
Dincolo de istoria controversată a clădirii, pierdută prin repetate transferuri între instituţii care se desfiinţau sau se reorganizau, a rămas interesul pentru teren, la fel ca, în multe alte locuri din România, unde imobilele au fost lăsate intenţionat să se prăbuşească, pentru că terenul era valoros. În privinţa curţii fostelor tabere, există un litigiu vechi între moştenitorul unui localnic şi DJTS Neamţ. Un litigiu relevant doar prin prisma duratei şi a insistenţei, pentru că decizia finală este previzibilă. Ultima sentinţă, care datează din martie 2016, consemnează istoricul conflictului.
”În motivarea cererii reclamantul a arătat că este proprietarul unei suprafeţe de 1400 mp, situat în punctul Fabrica veche din comuna Tazlău, judeţul Neamţ, iar în cursul anului 2003 s-a judecat cu Agenţia Teritorială a Taberelor Neamţ, devenită ulterior prin schimbarea denumirii Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Neamţ. Prin sentinţa civilă nr. 4852/21.12.2004 definitivă şi irevocabilă, Judecătoria Piatra-Neamţ a admis acţiunea. (…) Prin întâmpinarea formulată la data de 30.04.2015, Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Neamţ a solicitat respingerea acţiunii, menţionând că proprietar de drept al terenului este Statul Român prin Ministerul Tineretului şi Sportului, conform art 2. Lit c din HG nr. 11/ 09.01.2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 42 din 19.01. 2013 de înfiinţare a Ministerului Tineretului şi Sportului. (…) Prin HG nr. 86/11.02.1999 a luat fiinţă Autoritatea Naţională pentru Tineret care potrivit pct 6 preia patrimoniul, iar la pct 7 Direcţiile judeţene pentru Tineret sunt înfiinţate prin reorganizare. Suprafaţa iniţială de teren a fost de 6849 mp – dovadă actul de proprietate de la Societatea de Stofe SA Buhuşi -, iar DJST Neamţ a stăpânit dintotdeauna această suprafaţă de teren, fiind intrabulată în Cartea Funciară nr 18/N cu nr. Cadastral nr 155, ca fiind proprietatea Statului Român, cu drept de administrare de către DJST Neamţ”.
În vreme ce Statul Român se ”bate” în instanță pentru teren, absolut nicio autoritate a aceluiași stat n-a avut vreo tresărire când imobilul – cert mai valoros decât terenul, la vremea la care a fost lăsat în paragină – a devenit, practic, victima (dez)interesului instituțional. A (dez) interesului, pentru că interesul de a valorifica absolut tot ce era din metal duce mai puțin spre ”alte școli” și mai mult spre centrele de colectare, în perioada în care România se vindea profitabil la fier vechi.
Cristina MIRCEA
GALERIE FOTO