Ideea de cămin de bătrâni în România este deja clasică şi împământenită conform standardelor sistemului de stat de acum 30 de ani: locuri ale suferinţei, unde nişte fiinţe neputincioase şi adesea abandonate de familie îşi trăiesc, în chinuri, ultima etapă a vieţii. Cu toată evoluţia societăţii post-decembriste, există şi astăzi, în 2019, locuri unde lucrurile se petrec exact la fel ca pe vremea când ”rebuturile” – orfanii cu dizabilităţi şi bătrânii care nu mai foloseau nimănui – erau tratate într-un anumit fel. Există, însă, şi cămine în care grija, compasiunea, preocuparea pentru starea de bine şi pentru demnitatea statutului de om sunt la cote normale. Un astfel de loc este Casa de la Văratec, care, iniţial, a avut destinaţia de pensiune, construită cu fonduri şi la standarde europene.
De aproape 4 ani, clădirea a fost închiriată de dr. Anca Mihai, care a transformat-o în cămin pentru bâtrâni. Genul acela de bătrâni de care copiii lor au foarte mare grijă, dar majoritatea lucrează în străinătate şi vor să-şi ştie părinţii într-un loc sigur, în care au mâncare bună şi sunt îngrijiţi în fiecare zi. Totuși, în ciuda condiţiilor pe care le oferă, Casa de la Văratec riscă să-şi închidă porţile, pentru că nu are autorizaţie ISU şi nu poate obţine licenţa de la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Paradoxal, asupra acestei situaţii a avut o influenţă decisivă incendiul din Clubul Colectiv. Cum anume, ne-a explicat dr. Anca Mihai.
– Înţeleg că, în momentul acesta, sunteţi oarecum descurajată, pentru că, pe lângă numeroasele controale care au avut loc de la începutul anului până acum, aveţi nişte probleme cu autorizaţia ISU, n-am înţeles de ce natură. Şi asta vă rog să detaliaţi. Dar, pentru început, spuneţi-ne cu ce bagaj trebuie să plece la drum un întreprinzător privat care vrea să deschidă un cămin pentru bătrâni.
– Eu am plecat fără bagaj, am crezut că e uşor. În fond, este vorba despre o activitate privată, făcută cu bună intenţie. Eu sunt şi medic, şi psiholog şi mi-am spus că numai bine pot să mă ocup de toate aspectele şi va fi foarte uşor. Ei, nu-i uşor. În martie, s-au împlinit 3 ani de când am avut primul rezident, dar am început cu un an înainte, pentru că atât a durat să obţinem autorizările. Din august până în martie, pas cu pas, am făcut toate demersurile. Şi le-am luat la rând: autorizaţie DSP, autorizaţie DSV, autorizaţie de funcţionare de la primărie, cu certificat de urbanism de schimbare de destinaţie, şi am ajuns la autorizaţia ISU. Ghinionul nostru a fost că, atunci când am închiriat pensiunea, a fost anul cu evenimentul de la Colectiv. Pensiunea a fost făcută cu fonduri europene şi-o să vedeţi ce dotare are din punct de vedere al protecţiei împotriva incendiilor. Când am văzut toate soneriile, centrala de detectare a incendiilor, atâţia senzori, nu mi-am imaginat nicio secundă că am putea avea probleme. Însă, până să ajungem să obţinem autorizaţia, s-au schimbat toate normativele şi am prins probabil cea mai nefastă perioadă. Am făcut un proiect semnat de cineva de la Iaşi, pe atunci fiind doar câţiva oameni în ţară care autorizau din punct de vedere PSI astfel de locaţii. Ulterior, am obţinut acreditarea de la Ministerul Muncii, pe care nu ştiu de ce noi, privaţii, trebuie s-o obţinem. Este o activitate care n-are niciun fel de subvenţie şi niciun fel de susţinere din partea statului. Dar am obţinut acreditarea, cu timpi de aşteptare, cu paşi de urmat, mă rog… În cele din urmă le-am obţinut pe toate, mai puţin autorizaţia ISU.
– Şi care sunt motivele?
– Trebuia să facem nişte investiţii şi nişte schimbări în structura casei. De exemplu, la recepţie, este o centrală cu senzori, care preia tot ce se întâmplă în toată pensiunea şi semnalizează, se aprind beculeţe roşii, verzi şi albastre. Această centrală este amplasată la recepţie tocmai ca să fie vizibilă, aşa cum erau normativele înainte. Ulterior, ni s-a cerut s-o mutăm undeva într-un spaţiu care să fie prevăzut cu uşă antifoc, care să reziste o oră. Care spaţiu, nu ştiu. O dată că nu avem de unde să-l luăm şi a doua oară că nu pot să dărâm casa. Este un simplu panou cu beculeţe, nu înţeleg de ce îi trebuie un spaţiu special. Acum, am aflat că, din noiembrie, nu mai prevede asta normativul şi, acum, încercăm din nou să depunem dosarul pentru autorizaţia ISU. Din cauza acestei autorizaţii aşteptăm cu dosarul de licenţiere. Mai avem termen până pe 10 septembrie. Dacă nu rezolvăm…
– Deci eu, ca privat, pot începe o activitate de acest tip şi pe urmă să-mi obţin autorizările?
– Nu, toate trebuie înainte, deşi, teoretic, nu văd cum poţi autoriza o activitate care nu există. N-ai voie să desfăşori o activitate fără licenţă, dar cum s-o licenţiezi dacă ea nu există? Eu am fost pusă în situaţia să licenţiez activitatea când nu aveam niciun beneficiar. Dar aveam angajat personal, că-mi trebuia infirmieri, asistent social, asistent medical, pe care-i plăteam din banii mei, pentru că nu aveam niciun beneficiar. Deci aşa o chestie… Ameninţări sunt, că, dacă n-ai aia şi n-ai aia, vin amenzi şi amenzi… dar nu există o logică, un demers firesc al acţiunii. Inspecţia Socială dă acreditări şi licenţe. Acreditarea este pe furnizor şi confirmă că are un spaţiu optim autorizat DSP ŞI DSV, precum şi personal angajat şi că poate să primească în spaţiul respectiv persoanele ţintă – copii, bătrâni, cazuri sociale. Licenţierea este o treaptă ulterioară, se licenţiază activitatea în sine, deci eu, de exemplu, ca furnizor, pot să fac îngrijire bătrâni într-o locaţie, îngrijire copii în alta sau centru social pentru persoane cu handicap în alta, şi pentru fiecare activitate trebuie să am licenţă, ceea ce înseamnă nişte demersuri mai amănunţite. Pentru licenţă, primul lucru este autorizaţia ISU. Iniţial, se cerea avizul ISU, acum se cere autorizaţie. Pe site-ul MMPS, în dosarul de licenţă, scrie aviz, când m-am dus la Inspecţia Socială mi s-a spus să citesc legea. Cineva n-a actualizat pe site. E o problemă cu ISU. Mi s-au trasat nişte măsuri pe care trebuie să le iau, am făcut din ele foarte multe şi toate au fost investiţii mari. Am tras reţele în plus, erau deja detectoare de fum, dar au vrut mai multe şi a trebuit să fac, în paralel, încă o reţea. Pensiunea a fost dotată cu beculeţe, care se aprind la scări când urci, când cobori, la intrarea în fiecare cameră, sunt luminate ieşirile, dar au mai vrut încă un sistem şi l-am făcut. Iniţial, a fost prevăzut un număr, conform noilor normative s-a dublat.
– Deci Colectiv v-a dat peste cap.
– În seara când s-a întâmplat evenimentul, noi eram aici, eu am coborât şi le-am spus tuturor ce se întâmplă, dar nicio secundă nu m-am gândit cât o să ne afecteze. Noi, dacă nu obţinem autorizaţia ISU până pe 10 septembrie, închidem. Deci nu-i de joacă. Pentru că nu am cum să merg cu licenţa mai departe. Iar eu nu-mi scot banii, nici măcar cei pe care i-am investit. Încă mai aduc bani de acasă, iar ca să mai plătesc şi amenzi nu-mi permit. Şi culmea este că tocmai acum am cel mai mare grad de ocupare! Avem toate autorizaţiile, acreditare MMPS, mai puţin autorizaţia ISU care determină existenţa licenţei. Totuşi, sunt foarte multe locaţii care funcţionează fără licenţă, dar nu înseamnă că sunt ilegale. În afară de căminul Pietricica, nu cred că mai este vreunul care să aibă licenţă.
– Şi, în condiţiile în care dvs. oferiţi aici nişte condiţii, la nişte standarde, ce urmăresc controalele? Cine a venit în control anul acesta, de exemplu?
– Toată lumea, mai puţin OPC. Inspecţia socială, ITM, DSP, DSV şi ISU. N-am primit amendă de la nimeni, e foarte bine că vin. Dacă ai cu cine să vorbeşti şi îţi dau indicaţii, chiar e bine. Eu cred mai mult într-o activitate care poate fi îmbunătăţită decât într-una care pare perfectă. N-am simţit rea intenţie de la nimeni, dar sunt multe controale şi te scot din ritm, iar femeile astea, în loc să se ocupe de bătrâni, trebuie să prezinte hârtii. Şi sunt 3 infirmiere, o asistentă medicală, o bucătăreasă şi un asistent social.
– Ce le oferiţi bătrânilor?
– Fiecăruia ce cere. Fiind puţini, relaţiile sunt de aşa natură încât nu presupun un efort foarte mare. Avem, de exemplu, discuţii despre mâncare, câteodată fac şedinţă. Evident că unul vrea ceva, altul vrea altceva. Dar nu doar în această privinţă sunt diferenţe. Fiecare are nevoia lui. Unul vrea să stea mai mult de vorbă, pentru că-i trebuie asta, altul vrea să fie lăsat în pace, alţii vor să iasă pe terasă să bea cafeaua, eu îi chem pe toţi şi vin doar doi. Dar sunt curaţi, sunt îngrijiţi… Chiar şi demnitatea cu care te stingi contează. Avem proceduri şi pentru astfel de situaţii. Rezidenţii noştri au medic de familie, pe unii îi transferăm la doamna doctor din Agapia, alţii rămân la medicii lor de familie şi rudele le aduc medicaţia. Aici nu sunt bătrâni abandonaţi, ci din familii care au foarte multă grijă de ei. Sunt doar doi care nu mai au pe nimeni pe lume şi chiar mă gândesc ce voi face cu ei dacă, totuşi, trebuie să închid. Mă presează deja ideea că nu ştiu ce-o să fac cu ei.
– E o activitate care vă aduce profit, în condiţiile în care fiecare beneficiar plăteşte 2.400 de lei pe lună?
– Sunt 16 locuri, iar momentam am 11 rezidenţi. Niciodată n-a fost plin, iar profitul este la cele 3 locuri care nu s-au ocupat niociodată. Însă am avut altfel de realizări. Am avut persoane imobilizate după accidente vasculare cerebrale care s-au recuperat foarte bine, am avut o doamnă care nici nu vorbea şi nici nu se mişca şi, în câteva luni, a plecat acasă să aibă grijă de băiatul ei care căzuse la pat între timp. Am văzut tot felul de poveşti de viaţă.
– Acum, dacă vă uitaţi în urmă, la acești 3 ani fără profit, vă pare rău că aţi ales o astfel de activitate?
– Nu. Şi încă insist, sper să reuşesc să obţin acea autorizaţie. În fond, dacă ar crede cineva că, în ciuda dotărilor PSI, chiar există riscul să ardă cineva aici, ar veni să mă închidă, nu?
Cristina MIRCEA