”Valea celor doisprezece” – un loc de poveste, între Hobbit Land și lampa bunicii

”Valea celor doisprezece” este un loc cu poveste, unde se nasc și se trăiesc povești. Pe un drum șerpuit, care pleacă din șoseaua națională, dincolo de un pod care trece peste un pârâu, după o poartă pe care scrie, simplu, ”Fam. Buta”, se deschide o lume la care nu te aștepți. Alei, străjuite de grămezi de lemne abia crăpate, un iaz înconjurat de un gard de nuiele, apoi căsuțele – unele pe jumătate în pământ, un ciubăr cu apă fierbinte, saună, o baie ”adăpostită” într-un trunchi de copac, felinare atârnate în copaci, uși rotunde, acoperișuri pe care le atingi cu mâna. Deocamdată, sunt patru căsuțe, fiecare cu farmecul ei, cu numele ei și cu un model diferit de celelalte. Și prețul diferă, cel mai mult costând căsuța cu două camere Astor (650 de lei), cu geamuri în tavan, cu ladă de zestre și sobe cu lemne, iar cea mai accesibilă fiind căsuța din bușteni Bartas (350 de lei).

Ionuț Buta, omul care a gândit, a desenat și, apoi, a construit sătucul, a mers pe ideea unui loc unde oamenii să se relaxeze și să uite, pentru o zi măcar, de lumea tumultoasă, agitată și stresantă în care trăiesc.

În tavernă, primul obiect pe care-l observi este gramofonul de lângă ușă. Apoi lingura uriașă de pe hornul sobei cu plită, unde fierbe dulceața de afine. În colțul opus, focul de lemne din șemineul lipit cu lut aruncă limbi de lumină pe buturugile acoperite cu blană, iar muzica veche creează atmosfera aceea de pace arhaică, pierdută de mult de lumea modernă. În tavernă, e cel mai frumos seara, când lumea se adună în jurul bucatelor aburinde și se bucură de atmosferă. Absolut toată mâncarea se gătește la foc de lemne, la plită sau la ceaun. Și toate produsele, de la carnea de cocoș până la brânza cu smântână, sunt cumpărate de la vecini.

Avem vecini care dețin certificat de producător și sunt foarte mulți. E absurd de ieftin să le cumperi de la ei! De exemplu, la ei, carnea de cocoș la kilogram e 20 de lei, cocoș crescut cu porumb, iar la supermarket este 18 lei puiul crescut forțat și plin de chimicale. Nu oferim multe feluri de mâncare. Facem ciorbă de cocoș, de iepure, de hribi, dresală de cartofi cu sfeclă, tocană de ardei copți cu smântână la ceaun, care mie îmi place foarte mult. Iar cea mai bună este brânza cu smântână și cu mămăligă. Dar și laptele acru, așa cum îl făcea bunica, cu brânză de vaci înăuntru”, spune Ionuț Buta.

O idee la o sticlă de vin

Ionuț Buta și-a dorit de mult timp să creeze un loc ca ”Valea celor XII”, dar mereu s-a găsit cineva să-l descurajeze, spunându-i că ar fi o investiție proastă. El simțea altceva și n-a renunțat la idee. Nici nu știe dacă de încurajare avea nevoie sau de o simplă aprobare, care să-l facă să-și aștearnă gândurile, în schițe, pe hârtie. Într-o seară, la o sticlă de vin, i-a spus soției sale, Carmen Mihaela, care este visul lui. Erau chiar în livada bunicii, pe locul care, acum, a devenit un mic paradis. I-a spus așa, timid, să vadă cum reacționează, iar ea nu doar că a fost de acord, dar i-a spus și că ar fi bine să se apuce de treabă, chiar de a două zi. Imediat, au trecut la etapa următoare. La a doua sticlă de vin, de la 3 căsuțe au plănuit 6 și apoi 12. Au reușit 4, dar povestea continuă.

E foarte multă muncă fizică, dar am reușit să avem 12 locuri de cazare, chiar dacă nu ne-am gândit exact la numărul ăsta. Nu găsim oameni, am avut și firmă de construcții, cu băieți din care cel mai «bătrân», să zicem așa, avea 25 de ani. La ora 12, a aruncat sculele, a aruncat tot și a spus că asta este muncă de pușcăriaș. Este, într-adevăr, o muncă destul de grea, pentru că zidăria este din saci de pământ, iar greutatea unui sac poate ajunge și la 70 de kilograme, când e ud pământul. Structura este toată din lemn. Dar merită! Sunt foarte încântat când ies dimineața în curte și-mi beau cafeluța. Livada era a bunicii soției și exact pe locul tavernei a fost un grajd. Casa încă există, noi doar am restructurat-o un pic. Am zis că două luni iau pauză și mi-am jurat că nu fac absolut nimic, după care încep munca. Am zis 12 căsuțe, trebuie să le facem. Am vrut să fie altceva, dintr-un motiv simplu. Observ des, când ies cu soția undeva – noi chiar ne iubim și ieșim, pentru că ne dorim un moment -, că sunt multe cupluri care merg la restaurant și, odată ce au comandat, își iau telefoanele și uită unul de celălalt cumva. Când ajung aici, mă uit la oameni dacă au reacția asta, să stea pe Facebook, în general. Dar nu, aici folosesc telefonul doar ca să filmeze și, pe urmă, se bucură de moment. Nu mi se pare un loc pentru orice om. Nici nu este. E apreciat doar de oamenii buni. Am avut și oameni foarte nemulțumiți, că ei nu au plătit ca să nu aibă televizor, că nu se așteptau nici măcar telefoanele să nu le aibă lângă ei, deși au fost informați din momentul când au făcut rezervarea. Dar au fost puțini. Ideea de a te întoarce în trecut, de a avea lampă cu gaz și sobă cu lemne este fabuloasă! Și ciubărul cu apă caldă și sare, și sauna, toate sunt probate de mine. Am încercat, cumva, să elimin toate scuzele de pe lume”.

Un an și opt luni de muncă

”Valea celor XII”, cum apare pe toate indicatoarele, sau ”Valea celor doisprezece”, cum există pe Facebook, este un loc care poate fi și doar vizitat. Și vin oameni mulți să vadă cum arată sătucul din Dobreni, mai ales copii. Pentru ei, noțiunea de ”trecut”, cu lampă cu petrol sau opaiț și cu sobă metalică nu are nicio conexiune cu vreo amintire, dar sunt fascinați de forma căsuțelor și de numele lor, fac asocieri cu ”The Hobbit” și deja povestea se construiește. Adulții, în schimb, după ce vizitează, vor să revină și să se cazeze măcar pentru o noapte. Îi atrage experiența de a aprinde focul și de a sta fără telefon – spre centrul căsuțelor, nu prea mai este semnal -, fără televizor, rupți de lume, măcar câteva ore. Să mănânce bine și sănătos, să bea un pahar cu vin și să se bucure de copiii din Ansamblul ”Doina Ceahlăului”, care vin în fiecare weekend să cânte și să joace în tavernă.

Bine, mai sunt oameni care mă întreabă de ce n-am folosit un cordon de silicon pentru izolație la ușă sau de ce nu am pus un calorifer în cameră, că este deranjant să aprinzi focul la 3 dimineața, dar astea sunt plângeri de la o categorie mică de oameni, restul chiar apreciază. O doamnă, care a refuzat cumva instructajul de aprins focul, spunând că știe măcar atâta lucru, a doua zi dimineață, a venit lângă mine și și-a cerut scuze, că ea, la 1 noaptea, sufla în foc și nu reușea să-l aprindă, iar dimineață, când a ieșit afară, a găsit și surcele, și brichetă. Data viitoare va ști, dar era foarte încântată de lucrul ăsta, cum a stat ea la sobiță, să aprindă focul și a suflat în flacără. Curios este că tocmai celor din Piatra Neamț trebuie să li se explice lucruri de bun-simț. La vizitatori mă refer. Am 5 oameni care stau după vizitatori și le spun că nu au voie să-și stingă țigara în ciubăr, să lase copiii singuri și să nu-i vadă când aruncă pietrele de pe cărare în iaz – norocul meu că iazul este înghețat și am putut să le strâng -, să nu-i vadă când urcă pe acoperiș sau când rup flori. Părinții uită de ei cumva când ajung aici și eu trebuie să am niște oameni care să aibă grijă. De aceea există taxă de vizitare, pentru că oamenii trebuie plătiți. Iar cele mai multe aprecieri sunt de la străini și de la cei din afara județului”.

Ionuț Buta nu a creat ”Valea celor doisprezece” doar pentru că a avut un vis, ci și pentru că știe. Are studii în construcții și s-a dovedit că mama, care l-a îndemnat să învețe cum se construiește, a simțit că pentru asta este făcut. A muncit un an și opt luni, fără program, până la 12 noaptea sau până la 5 dimineața. Cele două căsuțe din pământ sunt făcute în proporție de 90% de el. Nu găsea nici măcar zilieri. Iar cei, puțini, care au lucrat, dar nu înțelegeau ce au de făcut, nu au fost de mare folos, pentru că a fost nevoit să muncească din nou după ei. Rezultatul final e spectaculos. Nicăieri, în căsuțe, nu este niciun unghi drept. Totul este extrem de armonios, ceea ce denotă un proiectant foarte creativ și cu o imaginație foarte bogată.

Da, mai beau vin”, spune Ionuț Buta, în stilu-i modest. ”Altfel devine totul pătrat, devine totul o regulă. Nu am la nicio construcție un unghi de 90 de grade, nu pentru că nu mi-a ieșit, ci pentru că nu l-am căutat și nu l-am vrut. Iar obiectele vechi le am, o parte, de pe la prieteni – toți cei care au avut câte ceva au adus -, am mai cumpărat din Belgia unele. Dar avem și o ladă de zestre de pe vremea lui Cuza, de la o străbunică de-a noastră. Restul nu am găsit momentan. Toată lumea crede că avem nu știu câți bani și, când întreb de un banal suport de lumânare, pe care, în orice târg, îl găsesc cu 15 lei, mi se propune cu 200-300 de lei. Prefer să caut restul obiectelor cu calm. Scaunele și mesele din lemn din tavernă sunt făcute de un prieten de-al meu, am colaborat cu el la foișor, chiar e un prieten și chiar m-a ajutat maxim! Și vrem să facem o grădinuță de vară superfaină. Locul ăsta este ideal și, chiar dacă nu am pădure aici, o s-o aduc, pentru că trebuie verde mult. Vrem să aducem și niște ponei. Foarte multă lume trece pe aici și foarte mulți copii. Într-o duminică, au fost peste 400 de persoane! Ideea în sine place la toată lumea. Sunt cam 2% pe care nu-i poți schimba, însă eu sunt genul care caută scuze pentru toți. E fain să vii seara să vezi ce înseamnă să stai la lumânare, dar, mai ales, să vezi exact cât îți trebuie. E plăcut și relaxant, asta e și ideea. Mulți dintre cei care servesc masa la noi sau se cazează pleacă făcând o altă rezervare în prealabil”.

Desigur, fiecare obiect din sat are povestea lui. Doar rostirea acestor povești ar crea seri însuflețite la gura sobei sau a șemineului, lângă care turiștii caută întotdeauna loc. Dar măcar lingura uriașă de deasupra plitei și lanțul făcut dintr-o singură bucată de lemn merită să li se știe autorul: meșterul Bârsan din Maramureș. Oricine poate trăi și crea povești în ”Valea celor doisprezece”. Povești frumoase, în căsuțe jumătate afară, jumătate în pământ, noaptea, la opaiț, cu papuci și halate pentru mers la ciubăr, cu uși rotunde și cu șeminee din metal, cu lăzi de zestre și cu ciorbă de cocoș de casă, departe de lumea dezlănțuită.

Cristina MIRCEA

reclama psd

3 COMENTARII

  1. Un articol scris în stil de reclamă occidentală și bazat sută la sută pe prostia orășenilor care nu au trăit niciodată în condițiile descrise dar care cred că la țară găsesc numai și numai sănătate. Altfel, ar trebui să știe că în casă cu argilă pe jos și cu pereți din pămînt bolile de plămîn și tuberculoza sînt acasă iar dormitul într-o cameră luminată fie și numai o oră cu lampă cu gaz are efect mai nociv decît dacă acolo s-ar fi fumat 100 de trabuce!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.