Povești din lagărele de muncă sovietice. Stalin de la Pipirig a împlinit 99 de ani

pietricica turism

A împlinit, de curând, 99 de ani și a putut să-și aniverseze ziua alături de soția sa, cu care este căsătorit de 70 de ani. Au împreună 7 copii, 13 nepoți și tot atâția strănepoți. Numele său este Iosif Gavril Iosub, trăiește în satul Leghin, comuna Pipirig și este veteran de război. A luptat pentru eliberarea Basarabiei, a ajuns prizonier de război la ruși, care l-au poreclit Iosif Visarionovici Stalin. A trăit povestea războiului, a prizonieratului, a trecut prin comunism, perioadă în care o altă dramă a fost cea a strămutării din Hangu, în momentul construcției barajului de la Bicaz. A trecut prin greutățile de după război, iar acum, la 99 de ani împliniți, povestește despre anii de prizonierat în mai multe lagăre rusești. A fost mobilizat și a ajuns pe front la doar 20 de ani, în 1942. Capturat de ruși, a stat prizonier timp de patru ani într-un lagăr din Caucaz. Crede că a doborât sute de inamici din postura sa de mitralior până să fie capturat. Amintirile sale sunt încă vii și mărturiile sale despre viața prizonierilor din lagărele rusești pot contribui la reconstituirea perioadei.

„La Cotul Donului a fost măcel mare”

Momentul care pare să fi lăsat cele mai mari traume pare să fie cel în care a fost nevoit să se predea. Românii nu uitaseră comportamentul rușilor în primul război mondial, în satele din Moldova se vorbea despre furturile și violurile soldaților ruși scăpați de sub control și de aceea gândul de a fi prizonier era înspăimântător. “La 20 de ani am plecat în război. Am luptat în Caucaz. Până acolo am înaintat, dar acolo ne-am oprit. Asta se întâmpla în 1942. Au murit mulți dintre camarazii mei. La Cotul Donului a fost măcel mare. Eu nu am fost acolo. Dar știu că acolo au murit foarte mulți. La Cotul Donului a fost distrugerea soldaților români. S-au omorât românii cu rușii. Dacă nu era să moară la Cotul Donului atâtea divizii de soldați români, noi am fi înaintat. Războiul ar fi continuat. Dar cel mai rău a fost când am căzut prizonier. Pe 19 august seara, am avut un atac puternic cu rușii. A durat atacul de la ora 3 până la ora 8 seara. Rușii nu au reușit să ne dea peste cap şi s-au retras. Apoi am primit ordin să ne pregătim de atac pentru a doua zi dimineața, la ora 4. Eu am fost mitralierist. Și am așteptat ora 4. Și numai ce văd o rachetă mare albastră de la ruși și au început să tragă în noi cu rachete. Însă noi nu primisem nici un ordin să ripostăm. Nici de retragere, nici de tragere. Tirul de rachete a ținut de la ora 4 până la ora 11. Rușii au înaintat cu tragerea şi au început cu tancurile. Noi nu am știut că sunt tancuri rusești, pentru că eram în tranșee, credeam că atacă ai noștri, că era mult fum și praf. Și când au ajuns la 4 metri de mine am văzut un rus. Am rămas mut. Chiar dacă am fost numai în linia întâi, nu m-am temut niciodată de moarte. Dar de prizonierat m-am temut. Mi-a zis să ridic mâinile sus, dar eu eram țeapăn. Apoi a mai venit un rus. M-au controlat. De fapt tragerea rușilor a continuat și noi nu am stat pe loc și nici nu am tras, că nu aveam ordin. Erau să mă împuște, dar doar m-au înjurat în limba lor. M-au întrebat și de ceilalți soldați români. Că unde sunt. Mai erau 12 români în pământ sub o plasă. M-au trimis să le spun să iasă afară. Am fost la ei, le-am spus că am căzut prizonieri, dar nu au vrut să iasă nici unul. Le-am spus rușilor și aceștia mi-au arătat grenadele. Că dacă nu ies o să arunce grenadele în groapa unde stau românii. M-am dus iar la români și le-am spus că se vor arunca grenade în ei. Și au ieșit și s-au predat. Până mai ieri am fost dușmani cu rușii și din acea zi am devenit tovarăși. Ăsta e războiul. La un moment dat au venit niște cazaci. Ei erau doar pentru cercetare. Ne-au înjurat. Ne-au ordonat să ne ridicăm și să stăm aliniați la un metru unul de altul. Voiau să ne împuște. Și când unul dintre cazaci a scos pistolul ca să ne împuște, un soldat rus care ne păzea a scos și el pistolul și l-a îndreptat spre cazaci. Dacă-i împușcați pe ei, vă împușc și eu pe voi, le-a zis soldatul rus. După aceea am aflat că acel soldat rus era, de fapt, bucovinean. După o vreme, au venit niște avioane nemțești și ne mitralia. Ne-am aruncat în șanț, unde era plin de ruși. Apoi ne-au pus să cărăm morții și răniții. După o vreme ne-au încolonat în șir și am pornit la drum pe jos”.

„Unii au murit, îi aruncau afară și completau cu alții”

”Dar rușii tot aduceau prizonieri români. La un moment dat, eram vreo 500 de români. Eram încălțat cu niște bocanci polonezi, dar un rus a venit şi mi i-a luat. M-a lăsat desculț. Mi i-a dat pe ai lui. Erau din piele de bivol. Prin apă erau buni, dar când se uscau se strângeau. Când am ajuns la Bălți, acolo era un lagăr unde mai erau 6.000 de prizonieri. Acolo am stat două săptămâni și când am plecat se adunaseră 15.000 de prizonieri români și nemți, doar gardul ne despărțea de ei. S-a format o garnitură de tren cu trei locomotive, cu 80 de vagoane, cu câte 80 de oameni într-un vagon. Unii din vagon s-au sufocat și au murit, îi aruncau afară și completau cu alții de pe drum. O lună de zile am mers cu acel tren și în acel vagon. Așa am ajuns într-o regiune din Urali. Acolo s-au strâns 1.600 de prizonieri, printre care și eu. Din 1.600 nu mergeau 100 pe picioarele lor. Mai mult ca oile mergeau, ca oile, în genunchi. Am stat în carantină doar trei zile și apoi le-am cerut să mă scoată la muncă. Au fost de acord. M-au îmbrăcat bine și m-au scos la lucru”.

”I-am zis că mă cheamă Iosif. Atunci el mi-a zis că sunt Stalin”

”Acolo în lagăr am stat două săptămâni. După două săptămâni a venit un director rus, care avea o topitorie de fier și a cerut trei români să lucreze la fabrică. Ne-a întrebat pe toți cine vrea să lucreze la el la fabrică. Nimeni nu a ridicat mâna. Dar eu am ridicat-o, m-am gândit că acolo tot oameni muncesc. Trebuia să lucrez la un cuptor. A dat mâna cu mine și m-a bătut pe spate. A mai găsit încă doi prizonieri și ne-a băgat în mașină şi ne-a dus la fabrică. Acolo lucrau doar ruși. Seara m-a adus înapoi la lagăr. Într-o zi la fabrică directorul mă întreabă cum mă cheamă. I-am zis că mă cheamă Iosif. Atunci el mi-a zis că sunt Iosif Vissarionovici Stalin. Şi așa mi-a rămas numele printre ruși, pentru că mi-au zis că sunt harnic și puternic ca Stalin. Mi se adresau zilnic cu Iosif Vissarionovici. Acesta era numele meu acolo. La fabrică mâncam cartofi, urzici și un fel de gulii. Napi. Carne, ouă sau lactate, niciodată. Dar și rușii din fabrică mâncau ce mâncam și eu. Apoi, după o vreme mi-au zis că mă plătesc cu 100 de ruble pe lună. Pentru munca mea. Din acel moment, am devenit angajat al fabricii. Dar banii nu i-am luat eu. Erau banii lagărului. La fabrică am lucrat ca angajat un an de zile. Apoi s-a schimbat lagărul şi a trebuit să plec. Aș fi rămas dacă ar mai fi fost un alt român măcar în fabrică. Și ne-au mutat într-un alt lagăr. De obicei se stătea într-un singur lagăr doar un an de zile apoi te muta în altul unde stăteai tot un an de zile. Și tot așa. Apoi în al treilea an ne-au dus în alt lagăr și în al patrulea an ne-au dus în alt lagăr. Acolo am lucrat într-o mină de uraniu, la 1.600 și 1.900 de metri în pământ. Iar de acolo ne-am și eliberat”.

”Am plecat 54 de oameni din Hangu și ne-am întors doar 10”

“Am lucrat în mină până în ziua când am plecat. Lucram în trei ture. Șase ore pe tură. Când ne-am eliberat lucram de noapte. Când am ieșit din șut am văzut patru fanfare. Mina și lagărul era într-o pădure. Și au început să cânte fanfarele când am ieșit pe poartă. Ne-au zis că plecăm acasă. Mare bucurie a mai fost. Ne-au dus spre țară tot cu trenul și tot o lună de zile am făcut și la întors. Dar înainte să plecăm ne-au spus să nu cumva să spunem acasă cum am trăit sau că a fost rău, că cine știe cine aude și ne împușcă sau ne aduce înapoi. Și ne-a mai zis să fim atenți cu cine stăm de vorbă. Trenul ne-a lăsat la Ungheni. De la Ungheni ne-au dus la un tren românesc, care ne-a adus până la Focșani unde ne-au ținut trei zile. Și apoi am plecat acasă. Acasă m-au întâmpinat părinții mei, care au leșinat amândoi când m-au văzut la poartă. Aveam 28 de ani când am ajuns acasă. Când am plecat în război am fost 54 de oameni din Hangu și ne-am întors doar 10”.

Se lua și oul de sub găină, dar acum e tâlhărie mare”

Despre vremurile de după război, cât și despre vremurile de acum, nea Iosif spune că și atunci se fura, dar că acum e jaf la drumul mare: “Acum am o pensie de muncă de 4.200 lei, pentru că am muncit în lagăr. Pensia de veteran e de 900 de lei și diferența de 3.300 de lei e pensia de muncă. Până în 1954 am fost muncitor forestier, că după aia am avut alt război cu strămutarea din Hangu la Pipirig. În 1949 m-am însurat. Acum sunt vremuri bune, ce să zic. A fost bine cât a fost Ceaușescu, pe o parte a fost și rău. Era bine că avea toată lumea de lucru, dar era rău că jefuia lumea prea tare. Mai ales noaptea, pentru cote. Se lua și oul de sub găină. Dacă te duceai să iei gaz, dacă nu duceai găina, nu primeai. Îți lua vițeii, mieii. Aveai trei oi, doi miei ți-i lua. Aveai cinci oi, îți lua 3 miei. Dacă aveai oi, îți lua lâna. Acum însă e tâlhărie la drumul mare”.

Ciprian Traian STURZU

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.