Prof. Liliana Georgescu: „Noi îi învățăm pe copii, dar și învățăm de la ei!”

Acest an 2020 este un an memorabil și din perspectiva retragerii unor dascăli din învățământ. Cu zeci de ani la catedră în două regimuri politice diferite pentru conștiința colectivă, încă un profesor din generația de aur iese la pensie. Profesoara de matematică Liliana Georgescu lasă în urmă multe generații de elevi și toată experiența pe care o poate căpăta un om în sistem, după 41 de ani la Colegiul Național „Petru Rareș”.

„Aveam 23 de ani când deschideam ușa grea de stejar a Rareșului ca profesor de matematică”

S-a născut la Tupilați, pe 18 iunie 1956, a absolvit „Petru Rareș” în 1975 și apoi Facultatea de Matematică din Iași. Imediat, cum era pe vremea comuniștilor, a primit repartiție pe post la „Petru Rareș”. Fericită până peste cap, s-a întors alături de profesorii care aveau să-i fie mentori: „Eu am fost eleva profesorului Dumitreasa. Dacă nu învățai la matematică, mai bine te mutai în altă clasă. Am învățat foarte mult la matematică și m-am dus la Matematică. Când am terminat liceul mi-a spus în stilul lui moldovenesc: «Fată, hăi, să nu crezi că o să termini facultatea și o să ajungi la Rareș. Îi mult de muncit». Am avut șansa, când am terminat facultatea, să primesc repartiție la Rareș, fiindcă din 1979 și până în 1990 Rareșul a fost liceu închis, unul-două posturi au mai fost, iar următorul profesor de matematică care a venit cu repartiție a fost doamna Livia Vaculik. Aveam 23 de ani și abia terminasem facultatea când deschideam ușa grea de stejar a Rareșului pentru prima dată ca profesor de matematică. Am fost primită cu căldură și ușoară condescendență de noii mei colegi care îmi fuseseră profesori. Uneori nici nu realizam că sunt profesor, colegii mă priveau ca pe un copil a cărui dezvoltare trebuia urmărită și dirijată. Deseori chiar elevii mă confundau cu o elevă mai nouă. Catedra de matematică era dominată de două personalități: Gheorghe Dumitreasa și Ioan Zenembisi. Domnul Zenembisi era ca un actor. În momentul când un copil dădea un răspuns greșit, se ducea la geam și mima că se aruncă: «Afară, pe geam». Copii râdeau, știau că este un spectacol. Dacă primea un răspuns mai bun decât se aștepta, spunea: «Pot să zbor… ». La lecțiile dumnealui se lucra foarte liber, foarte degajat. Domnul Dumitreasa era adeptul educației spartane: forța limitele orei și ale elevului la maxim, nu era interesat de trăirile interioare ale elevului, important era să învețe matematică, cât mai mult și cât mai bine! Orele erau atât de condensate, încât la sfârșitul lecției rămâneai fără vlagă. Care era mai bun? Nu poți să îi compari! Rareșul nu ar fi fost Rareș nici fără unul, nici fără celălalt. Dar, rezultatele spectaculoase ale profesorului Dumitreasa nici măcar nu le-a «mirosit» nimeni! A fost profesorul lui Daniel Tătaru, Adrian Corduneanu și Ovidiu Savin, elevi care au obținut 4 medalii de aur și una de argint la Olimpiada internațională de matematică. O performanță pe care a mai atins-o domnul Dorel Haralamb, la fizică! Elevii au nevoie și de profesori ca Dumitreasa, dar și de profesori ca Zenembisi. Eu m-am apropiat mai mult de modelul Zenembisi”.

„E ușor să obții rezultate cu un elev foarte inteligent”

Empatică și atașată de elevi, prof. Liliana Georgescu recunoaște un lucru pe care nu mulți dascăli l-ar recunoaște: satisfacția vine atunci când ai reușit să ridici elevii de nivel mediu. Poate și de aceea nu a avut rezultate notabile ca mentorii săi: „Elevii mei nu au avut rezultate spectaculoase la olimpiade naționale, internaționale. Olimpiada națională de matematică a devenit, în ultimii 20 de ani, o competiție exclusivistă, elevii din orașele non-universitare au șanse mici de a lua un premiu. În ciuda acestui fapt, Rareșul continuă să aibă cei mai buni elevi la matematică și județul Neamț se plasează în prima jumătate a clasamentului la nivel național”.

Dar, ca profesor a reușit ceva la fel de important: „Am fost toate viața mea atașată de elevii mei. În Rareș, marea majoritate a copiilor sunt buni. Dar mi-au plăcut și ceilalți, ei m-au provocat să îi învăț să se comporte, să îi învăț cum să învețe. E ușor să obții rezultate cu un elev foarte inteligent. Dar, cel care are probleme acasă, care are o familie care îl dirijează pe o cale greșită, care nu e învățat să învețe dar nu e leneș, eventual care este și deștept – acela este un mare succes, să vezi că deodată devine responsabil și vrea să învețe, să facă ceva. Ăla e câștigul tău ca profesor! L-am avut elev pe Daniel Manole în gimnaziu, am citit interviul dumneavoastră cu el, în care a spus că din clasa a IX-a a devenit autodidact, cu excepția fizicii – da, dar, în rest, el s-a pregătit singur, pentru că era la un alt nivel. Cred că trebuie să te intersectezi cu elevul care are capacitatea de a înțelege matematica, puterea de a munci, dorința de a performa și perseverența necesară. Numai că menirea noastră, a profesorilor de matematică este de a oferi sutelor de elevi cunoștințele și abilitățile necesare pentru o carieră profesională la nivelul maxim al posibilităților lor intelectuale și o viață personală plină de satisfacții”.

„Numărul copiilor și tinerilor care vor să învețe mai mult crește de la an la an”

O altă reușită profesională la care ține foarte mult este finanțarea profesorilor de la Centrul de Excelență. A fost dificil, chiar dacă legea există: „Am preluat Centrul de excelență în ianuarie 2017. Activitatea era reglementată de un regulament din 2011 care era incomplet, neactualizat cu modificările făcute la Legea Educației, în vigoare și astăzi. Finanțarea era asigurată de Primăriile Piatra Neamț, Roman și Târgu Neamț deși, din punctul meu de vedere, legea prevedea altceva. Banii fiind puțini, am fost nevoită să regândesc numărul de grupe, de ore, să negociez cu colegii noua structură, fără a mă trezi că rămân fără profesori. Și am fost fericită că mulți profesori au acceptat să lucreze, chiar dacă sunt prost plătiți – vin cei foarte inimoși, cei pasionați. În cele din urmă, am reușit să obțin finanțare de la minister, fiindcă era lege”.

Consideră că experiența acumulată în funcțiile de conducere i-a fost de ajutor nu doar pentru a menține profesorii, ci și pentru a da posibilitatea elevilor foarte buni să performeze: „Am fost încântată că numărul copiilor și tinerilor care vor să învețe mai mult crește de la an la an. M-am bucurat că directorii multor unități școlare au pus la dispoziția centrului spații, logistică, servicii de pază și curățenie, bază didactică materială, fără a pune condiții. Am aflat cum e să conduci o școală unde elevii vin nu pentru că este obligatoriu, iar profesorii lucrează fără a fi constrânși de un contract de muncă pe perioadă nedeterminată. Este o realitate pe care în școală nu o vedem, sau nu vrem să o vedem. La centrul de excelență nu putem să nu o vedem: o parte dintre elevi abandonează cursurile pentru că e prea greu sau prea obositor sau e altceva decât și-au imaginat ei că este. Meritul cel mai mare revine copiilor! Iar pe profesori îi poți păstra doar dacă ai răbdare, tact și foarte multă diplomație”.

„Pot spune că am fost director, nu administrator”

Diplomația a învățat-o pe măsură ce a ajuns în funcții de conducere. Experiența i-a adus surprize – unele conflictuale, chiar și umilințe, altele plăcute. Dar, singurul regret al profesoarei Liliana Georgescu sunt elevii de care s-a despărțit și pentru care i se umezesc ochii de câte ori vorbește despre ei: „Prin vara lui ’94, prof. Gheorghe Dumitreasa m-a întrebat dacă vreau să fiu director la Rareș. Am spus da fără să mă gândesc. Aveam 38 de ani și aproape toți directorii din Rareș de care știam eu erau bărbați trecuți de 50 de ani. În toamnă eram director adjunct și timp de 5 ani am făcut echipă cu doamna profesoară Irina Hirțe. Am învățat multe de la dânsa, dar și de la secretare și bibliotecare, de la informaticianul școlii, de la personalul de întreținere, din cancelarie și de la directorii din județ. În ’99 am devenit director prin concurs, cred că era primul concurs organizat. Pot spune că am fost director, nu administrator: am fost alături de elevii mei la toate acțiunile pe care le-au organizat, i-am lăsat să fie inventivi și creativi fără a-i încorseta în prea multe reguli, i-am lăsat să greșească și să învețe din  greșelilor lor, i-am consolat când au eșuat, i-am ajutat să se ridice și să o ia de la capăt, m-am bucurat împreună cu ei când au obținut succese. Poate cea mai reprezentativă pentru acea perioadă a fost Sabina Alistar, medaliată cu argint la Olimpiada internațională de chimie deși, din punctul meu de vedere, toți elevii erau reprezentativi, chiar și cei mai năstrușnici. Sala de festivități a liceului era mereu plină, iar echipa de teatru a liceului cucerea premiu după premiu la festivaluri și devenise atât de cunoscută, încât a jucat la Teatrul Tineretului cu casa închisă! Pe colegii mei profesori i-am stimulat să facă ceea ce știau și le făcea plăcere, i-am considerat colaboratori și nu executanți, i-am făcut să se simtă apreciați și respectați, să vină la ore și la celelalte activități fără amenințări și fără liste de prezență. Așa cred!”.

Inspectoratul școlar a fost un alt episod memorabil: „În anul 2007 am fost numită inspector școlar general adjunct. Am muncit 6 luni, câte 10-12 ore pe zi, acasă citeam până noaptea târziu regulamente, metodologii, norme de aplicare, cărți de management. Am susținut un concurs pe care l-am luat cu brio, pentru ca după 3 luni să fiu demisă… cu «scântei». A fost un act politic. Cea mai dură lecție de umilință pe care am primit-o! Acum privesc cu detașare, fiindcă am învățat să fiu o luptătoare și să nu ezit să-mi apăr drepturile în justiție, deși justiția m-a dezamăgit profund în câteva împrejurări. În 2009 am revenit la inspectorat. Am visat la o schimbare reală și profundă a managementului, pornind de la dezbaterea și aprobarea Legii Educației. Îmi imaginam un sistem descentralizat și o colaborare complexă cu autoritățile publice locale. Criza economică și legea salarizării unitare au aruncat totul în aer. Finanțarea învățământului se face la fel ca în 2008, dar după o lege stufoasă însoțită de zeci de regulamente, atât de des modificate, încât nu mai știi ce mai este în vigoare și care, oricum, se aplică acolo unde se poate. Am plecat din inspectoratul școlar în anul 2012 fără niciun fel de regrete: nici că am fost și nici că am plecat. Pentru mine, important este că atunci când mă întâlnesc cu directorii, cu foștii mei elevi, îmi zâmbesc”.

Acum, la pensie, are timp pentru pasiunile sale: fotografia și un blog unde să scrie pentru părinți, profesori, copii.

Cristina IORDACHE

reclama psd

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.