În cei 37 de ani de carieră didactică, profesoara de limba și literatura română Luminița Georgeta Vîrlan a avut parte de toate experiențele profesionale pe care și le-a dorit. De la catedră, a urcat ierarhia până la vârful Colegiului Național „Petru Rareș”, a Inspectoratului Școlar Județean Neamț, în Ministerul Educației. După o viață în care a predat elevilor din Chilii (Valea Ursului), Roman, de la Liceul Pedagogic „Gheorghe Asachi” și de la Colegiul Tehnic Forestier, a luat decizia de a ieși la pensie după 26 de ani la „Petru Rareș”.
– Sunteți al treilea profesor din generația de aur a Colegiului „Petru Rareș” care iese la pensie anul acesta, alături de Dorel Haralamb și Liliana Georgescu. Vă rog să vă prezentați, pe scurt, pentru cititorii „Mesagerului”.
Sunt singura moldoveancă „autentică” din familia mea, născută la 11 februarie 1959 în Piatra-Neamț: mama mea născută la Câmpulung Muscel și tata la Satu-Mare s-au stabilit aici în anul 1958 și au iubit cu inima plină ținutul Neamțului. Pietreancă fiind, am urmat un traseu școlar de elită: Școala generală nr. 3, Colegiul Național „Petru Rareș, specializarea matematică-fizică, în clasa ilustrului profesor Gheorghe Dumitreasa, un profesor de matematică atât de mare, încât a făcut și profesori de română. Domnul Dumitreasa m-a eliberat de impresia cvasiunanimă că un filolog nu gândește logic, că nu are „radare” de raționamente. Am absolvit Universitatea București- Facultatea de Limba și literatura română în anul 1983 și Școala Națională de Studii Politice și Administrative București în anul 2005. Mi-am început activitatea didactică la Şcoala Chilii, comuna Valea Ursului, acolo unde a fost singurul post din Neamț în anul 1983, la repartiţie. Evident, şcoala aceasta nu semăna cu nicio şcoală prin care trecusem în timpul practicii pedagogice. Dar, singurul element comun cu celelalte instituţii de învăţământ erau copiii şi ei mi-au dat forța să înţeleg că, dacă ceilalţi oameni văd, profesorul trebuie să pre-vadă! Şcoala Chilii a fost pentru mine o a doua universitate.
– Acum, când priviți spre cei 37 de ani în învățământ?
Încă am nelinişti, deşi nu trăiesc în inflaţia răspunsurilor. Am şi convingeri. Mă bucură, însă, că pot fi acaparată incontinuu de frumuseţe, sub toate formele ei. Mă intrigă oarecum încrederea mea în oameni – cu toate riscurile falimentului. Sunt, în același timp, un om care greşeşte uneori prin nerostire şi care speră că doar limbajul aluziv e suficient. Cert este că am optat pentru un mod de a fi şi sunt consecventă în căutarea şi solidarizarea cu oamenii virtuoşi care nu așteaptă socluri pentru așezarea virtuților.
„Sensul vieții mele a fost acesta: de a fi profesor”
– Profesor înseamnă har, neapărat, dar și câtă muncă?
Cred că fiecare viaţă are propria iesle, începutul particular, are centre de existență, are puncte cardinale, cel mai adesea produse de acei oameni care, intraţi în viaţa-ne, au generat un moment ferm în evoluţia traseelor noastre. Eu am avut exemple în familie: străbunica mea a fost învățătoare, toate surorile bunicului meu au fost învățătoare, preoți căsătoriți cu învățătoare, cuplurile care reprezentau de fapt coloana de susţinere a unei comunități și uniunile acestea, sigur, nu erau întâmplătoare. Și unul din frații mamei a urmat tot carieră didactică, după modelul fratelui bunicii materne, fost profesor și director de liceu. Jocurile copilăriei mele erau legate de școală: eu le-am predat păpușilor mele. Într-un fel anume, cred că sunt meserii care te aleg pe tine. Mi-am dorit să fiu educatoare și în clasa a V-a știam ferm că vreau să devin profesor de limba și literatura română. Am auzit devreme cântecul sirenei și l-am urmat. Pentru mine, meseria de profesor este una a inimii, a acestui vas ciudat şi complicat din alcătuirea noastra care plânge prin ochi. Aici îşi are aşezământ conştiinţa profesorului şi drumul spre lume, ca şi al lumii spre fiinţa proprie trece pe aici. Sensul vieții mele a fost acesta: de a fi profesor. Și am trăit acest lucru ca pe o imensă bucurie. Deși întrebarea dumneavoastră sugerează un raport disjunctiv între dascălul cu har şi cel care asudă la catedra, îndrăznesc să nu delimitez pieziş. Harul nu excude travaliul. Ce presupune harul? Cred ca “uşurinţa” cu care te miști printre idei, farmecul cu care transmiţi, spontaneitatea, dozajul corect între autenticitate şi discreţie, între extravertire şi introspecție. Evident, harul te poate face să străluceşti, decantând, dar travaliul trebuie încorporat în construcţia finală.
– Ce modele aţi avut în dezvoltarea personală, cine v-a inspirat?
Fac parte dintre oamenii fericiţi care au crescut într-o familie în care au fost cultivate valori fundamentale: bine, adevăr și frumos. Pe linie maternă, bunicul preot mi-a oferit o atenţie specială, beneficiind şi de privilegiul de a fi fost singura nepoată, la fel ca şi în familia tatalui meu. Raportându-mă la familia mea, sunt onorată să spun că am avut modele riguroase, că pe crucea mormântului bunicului meu din Câmpulung Muscel stă scris testamentar: ”Iubiţi-vă patria şi credinţa străbună”! Bunicul patern mi-a oferit modelul insului angajat politic care, respectându-şi principiile, a ajuns în temniţele negre ale comunismului, ca şi tatăl meu. Au fost oameni care au avut Crez, care au suportat detenţii pe perioade lungi de timp în condiţii dramatice, dar care nu au abdicat de la principiile lor care vizau binele comun. Sigur că, pentru toate aceste modele de libertate a spiritului, le sunt recunoscătoare. Încep să cred că, în familia mea, atât slujirea în altar, cât şi angajamentul politic s-au manifestat ca nişte sindroame ale educaţiei. Privind de la nivelul anilor pe care îi am, oamenii aceştia care au fost tatăl meu, bunicii mei, mama mea, au reprezentat şi reprezintă şi acum coloane ale seriozităţii. Pe de altă parte, în şcoala am avut şansa de a fi îndrumată de profesori cu o mare conduită morală. Dascălii mei nu au fost falsificatori de adevăruri. Acesta cred că este şi sensul şcolii, de a putea spune că ai fost elevul cuiva, restul, cititul cărţilor e o simpla abstracţie. Ştiu că admiraţiei îi stă bine discretă, dar cred că se impun totuşi câteva motive pentru care profesorii mei merită mai mult decât simplele gesturi private. Notez, subiectiv, aşa cum amintirile tâşnesc la suprafată: m-au învăţat, dincolo de formule subtile sau versuri sfâşiate de idee şi dor, că a gândi e o forma de autorespect, că trebuie să folosesc, indiferent de împrejurare, floreta şi nu ghioaga, să ştiu să am răbdare, să râd-nu superficial, agasant, ci punând lucrurile la punct, să nu fiu niciodată mulţumită de ceea ce am făcut ieri. Pentru toate acestea le sunt, cu reverenţă, îndatorată şi le port o infatigabilă admiraţie.
„Tinerilor trebuie să le oferim confortul unei societăți netraumatice”
– Ce aţi schimba în societatea actuală?
Mi-ar placea să schimb “amintirea” răului şi consecinţele lui: prejudecăţile şi mentalitatea unor vremuri care continuă să întreţină şi astăzi un proces “de producere”. Există, încă, reminiscenţele periculoase ale unor neguri groase ale comunismului care se perpetuează “creativ”: delaţiunea, aroganţa pătimaşă, anorexia civică, diagnosticarea eronată a educaţiei şi proliferarea inculturii, resentimentele şi încăpăţânările publice. Ca profesor, m-am străduit, dincolo de lupta pentru limba şi literatura noastră, să transmit elevilor mei “mesaje” ale respectului, ale onoarei, ale armonizării valorilor, ale acţiunii consecvente, ale discernământului etic.
– Cum vedeți tânăra generație?
Profesor fiind, adică o persoană aflată permanent în anturajul tinerilor, încerc să-i “privesc” cu privilegiul dorinţei de a-i înţelege, fără prejudecăţi şi fără instrumentar agresiv. Doresc să am puterea de a admira sincer, mult mai mult decât de a nega. Pe de altă parte, încerc să fiu un om obiectiv, să respect inteligenţa, bunul simţ, bunătatea şi toleranţa şi să sancţionez obiceiul rău, impostura, superficialitatea, lipsa educaţiei. Cred că de foarte multe ori, noi, generaţia responsabilă, ne limităm la a emite faţă de tineri opinii care vizează indignarea morală, fără a înţelege că aceştia se află încă într-un episod de Bildung, adică de instrucţie şi de formare. Dincolo de eschivele noastre, de biografiile precare ale unor copii, de pseudomodelele cultivate de societate, de erori deplânse generos de diverse medii, se cuvine să recunoaştem că grija publică pentru a facilita succesul tinerei generaţii se manifestă încă sporadic, conjunctural şi oarecum, perisabil. Deci, înainte de a le cere, trebuie să le oferim confortul unei societăți netraumatice.
– Regrete? Neîmpliniri?
Onoarea nu se negociază, nu tolerez vanități, aroganțe și vicii de gândire și de comportament.
– Încheiați mandatul de viceprimar, în toamnă și nu mai doriți să candidați, ce gust are politica din perspectiva dumneavoastră?
Urmând exemplul bunicului patern și al tatălui meu, m-am angajat politic, sperând, candid, la un anacronic ideal al binelui comun. Am început la PNȚCD, în 1996, în buna tradiție a familiei și crezând în virilitatea ideologică a unor seniori ai acestui partid. Visam ca, din oceanul de mizerie morală în care trăisem până în 1989, să se ivească un perimetru al purității. Dar, președintele de atunci, domnul Victor Ciorbea, a dizolvat conducerea de la Neamț. Partidul a plecat de lângă mine! Câțiva ani am fost consilier județean independent, apoi am făcut parte din PD, așezându-mă lângă câțiva oameni încrezători în valori născute în răspăr cu lumea în care ne aflam. După momentul 2012, în care am candidat la un loc în Senatul României din partea PDL-ului, obținând, cred, un scor bun în circumstanțele politice de atunci, aproape 12.000 de voturi, am demisionat din partid, convinsă că luciditatea mea e prost plasată în politică. Credeam că ceea ce trebuia să învăț din politică, învățasem. Că n-a fost așa, o dovedește actuala mea poziție administrativă – viceprimar din partea PSD, precum și apartenența mea politică actuală. În timp, am ajuns la concluzia că avem nevoie de o politică inteligentă, care să fie precondiția unei bune stări publice, propedeutică la viața sociala, eliminând snoabele șlefuiri ale minții și având scrupulul reușitei.
A consemnat Cristina IORDACHE