Mircia are nişte obiceiuri bune. Spre exemplu, primăvara îşi adună prietenii la o terasă, unde mezamplasul este chiar o mise-en-scene, îţi impune din start o anume ţinută, el fiind, până-n nucleul din celulă un iubitor profesionist de teatru. Şi de prieteni, de boemă. Mai este şi sclav al limbii române, o iubeşte şi o slujeşte ca un etern adolescent cu părul alb, îi ştie toate dedesubturile.

Ne-am tutuit din prima, dar asta nu înseamnă că nu îmi dă peste degete ori de câte ori are ocazia, îndeosebi pe e-mail, unde are un limbaj savuros: Am corectat și două genitive (nu a lui Lenuța – Lenuței!) ca să nu se ia de tine că ești vulgar. Între patru ochi poți să le spui… (de nereprodus). Poţi fi oricine, dar dacă ai făcut un dezacord, dacă ai pus o virgulă aiurea, dacă te-ai împleticit într-o frază, ăla eşti, te pune la punct din două vorbe, nu mai mult. Acesta este, cu siguranţă, un alt bun obicei al domniei sale.

Cel mai mult şi mai mult îl iubesc pe acest om atunci când, obosit de verbiajul prietenilor şi amicilor de agapă, se lasă pe spătarul scaunului şi îşi re-imaginează, ca într-un luxuriant roman sud-american, târgul Piatra Neamţ în fastele zile de Festival, un orăşel de munte îmbătat de sărbătoarea aflată sub protecţia Thaliei, cea veselă, cea înfloritoare, muza comediei şi a poeziei idilice:

„Îmi imaginez uneori un oraş

Cu străzile pierdute în munte

Cu o pasăre albă, în chip de ceas

În care timpul nu stă să te-asculte (…)”

(autor oarecum necunoscut)

Cât durează un vis?

Capitala de provincie a unui judeţ de munte, a cărei inimă se află, pentru zece zile pe an, în eleganta cochilie, cu scaune de pluş roşu carmin, a unui teatru cochet, pavoazat, ca şi întreg oraşul, de sărbătoare, pe scena căruia excelează cele mai cunoscute trupe şi cei mai mari actori ai vremii. Ai unei vremi trecute, desigur, dar aşa îl văd eu pe Mircia visându-şi visul. Gongul, imperceptibilul zgomot al ridicării cortinei, lasă fără respiraţie, pentru câteva clipe un oraş întreg, o apnee, un eveniment pe care îl simt toţi locuitorii, indiferent pe unde se află ei, fiindcă începe spectacolul, începe magia.

Dar cât durează un vis? Unii spun că doar câteva secunde, alţii că poate dura maxim 20, 30 de minute, când te afli în starea de somn paradoxal, respectiv în REM (Rapid Eye Movement), când ţi se mişcă ochii, iar majoritatea spun că au visat toată noaptea (iar aici, îl şi aud bombănind pe Mircia: tranca-fleanca!).

Trezindu-l din această reverie şi întrebându-l, serios, dacă a mai fost la Festival, la TT, în ultimii ani, îţi răspunde, la fel de serios, aşa:

„La primele două ediţii aş fi vrut să pot participa, dar nu eram în Piatra, la ultimele, invers. Măi, în… (în fine) mi-am recunoscut calitatea de spectator expirat, aşa că m-am retras”.

Cu ochelarii în etui

Altfel, în civil, este ca pâinea caldă. În societate, îi place să asculte, să privească, să cântărească, iar când comentează ceva, vorbele lui sunt memorabile. Atât cât pot fi ele acolo, la o agapă. Este un domn, îi stă bine netuns, elegant, parfumat, bărbierit proaspăt, are distincţia inefabilă a intelectualului care tace mult, care ascultă, iar când vorbeşte chiar spune, chiar te captivează, asta fiindcă, fără discuţie, e deştept, e citit şi are un simţ al umorului ca un brici. Un urs elegant, prietenos şi oarecum abordabil, pe care îţi vine să-l iei în braţe atunci când face mişto de tine, când te prinde la înghesuială cu câte o cacofonie existenţială, subţire, de care îţi pare rău imediat după ce a-i spus-o.

Filolog adevărat, simte nevoia de a se exprima frust, direct, concret, are el expresiile lui mai greu de publicat, este defularea lui de după ceasuri întregi de citit, de făcut corectură, de nu mai ştiu ce alte chestii academice face el când nu este cu prietenii, adică la viaţa lui. Desigur, continuă să scrie şi să facă publicaţii de ţinută, cum este „Apostolul”, catedra cadrelor didactice din judeţ.

Este, în fapt, o combinaţie paradoxală şi echilibrată între seriozitatea unui profesionist impecabil, la sacou, şi boemul închis în el până la terminarea programului propriu, când Mircea Zaharia îşi pune ochelarii în etui şi îşi deschide uşa, lăsându-se să zburde afară, prin curte, pe trotuar, pe la terase, prin diverse locante unde apar, mânaţi de acelaşi dor de aer proaspăt alţi boemi ai urbei.

Când îşi descheie gulerul de la cămaşă, când îşi pune stiloul de acribic în buzunar şi închide paginile la care a lucrat toată ziua, când îi auzi vorba uşor graseiată şi uşor, dar încântător bâlbâită, vorbele de argou rafinat şi râsul oarecum ofensiv, ştii deja că ai intrat pe scena unor zbenguieli intelectuale, deconectante, unice, ştii că vei avea parte de momente în care trăieşti frumos, în care, simplu spus: te bucuri de viaţă, de compania unor minunaţi oameni ai cetăţii.

Cristian TIMOFTE

Un personaj – pur și simplu

”Mircea Zaharia e un personaj, pur şi simplu. Aşa s-a născut pe 10 mai 1947 în Muncelul de Sus, Iaşi, ca să-l poată tachina prietenii că până şi locul naşterii e un pleonasm. Şi-a «permis» să-şi trăiască viaţa exact aşa cum a vrut, ceea ce nu-i puţin lucru, a demisionat de două ori din teatru, dar a rămas un om de teatru şi un gazetar de mare acurateţe”. Mesagerul de Neamț, aprilie 2016, material care poate fi citit aici.

Despre Mircea Zaharia (nu știu dacă-i spune cineva Mircia) nu e facil să scrii și nici să povestești. Simplitatea lui complexă te obligă să te întrebi dacă acel ”tranca-fleanca” pe care-l rostește după o lectură e admirativ, mulțumitor sau, dimpotrivă, critic. El nu se pierde în detalii. E un om al cuvântului cu sens și cu mesaj. Și asta zi de zi, nu doar când vorbește despre teatru. Până și supărările și le povestește într-un anume fel. ”Am și eu o amărală în suflet, ca omu căruia i-a fugit nevasta cu un prieten, și nu știe că i s-a făcut un bine…Da, dar de ce trebuie să știe asta tot satul? Iată o chestie la care nu pot a-ți răspunde…”.

Mircea nu e sfătos, nu pozează în înțelept, nu confiscă atribute. El nu spune niciodată cum să faci și cum să fii: ”Fata moșului, cugetă și decide”. Și mai are o vorbă la care țin: ”Dacă te mai vezi cu vechi cunoștințe comune, salută pe cine merită”.

Cristina MIRCEA

Şi râdem… Şi eu mă simt mai uşoară

După ce a murit tata, ne-am întâlnit la o bere:

– De-acu’ eu sunt „tata tău”! Zi!

Au trecut 18 ani şi de-atunci tot zic…

Nu ne vedem prea des. De cele mai multe ori, când eu am un ghimpe în coastă, îl sun. Cartierul General e la cârciumă. Acolo spun oamenii ce au pe suflet…. Aşa făcea cu tata, aşa face cu prietenii, aşa face şi cu mine.

Musai să mă aşez în stânga lui, că aia e urechea bună!

– Zi, fata moşului! Eu zic, şi după ce termin, în loc să-mi de-a un sfat îmi spune:

– E ca în bancu’ ăla…

Şi râdem. Se pare că există un banc pentru fiecare situaţie. Şi el ştie şi situaţiile şi bancurile. Şi după aia îmi vorbeşte serios. Şi eu mă simt mai uşoară, simt că mi s-a mai luat o povară de pe suflet, îmi pare că problema mea e ca rezolvată. Poate nu înţeleg în totalitate ce-mi spune, dar nu vreau să par ignorantă. Vreau să fiu demnă ca fiică a tatălui meu, de prietenul lui, vreau sa fiu demnă de prietenia unui om deştept, lăsat mie moştenire.

El este prietenul meu! Şi cel mai mult îmi place la el că de fiecare dată îmi plăteşte berea!

Nora COVALI