Tradiții. Martinii de iarnă

Martinii de Iarnă este o altă denumire a sărbătorii Filipii de Iarnă. Din 25 până la 30 ianuarie, iar în unele zone până la 2 februarie, această sărbătoare era ținută sub forma diferitelor credințe, superstiții și obiceiuri creștine.

Filipii de Iarnă încheie perioada de împerechere a lupilor, începută în perioada Filipilor de Toamnă.

Zilele cuprinse între 25 şi 31 ianuarie erau sărbătorite ca Filipii de Iarnă. Cei mai importanți erau socotiți primii trei. Ca şi alte sărbători similare, acestea erau ținute pentru ca animalele să fie ferite de boli și diferite amenințări.

De asemenea, țăranii de altădată legau gura lupilor prin descântece ce aveau denumiri specifice: legarea foarfecilor, lipirea gurii cuptorului.

Sfântul Grigorie, primul filocalist

Pe 25 ianuarie în Calendarul creștin-ortodox este praznicul Sfântului Grigorie Teologul. Personalitate creştină de mare erudiţie şi profunzime, sfântul a trăit în

secolul al IV-lea d.H. El este autorul „Cuvântărilor teologice” în care vorbeşte despre esenţa învățăturilor creştine, despre dogma Sfintei Treimi şi despre dubla natură a lui Iisus Hristos: divină şi umană. Sfântul Grigorie Teologul a legat o prietenie nobilă bazată pe comuniune spirituală din care s-a născut prima „Filocalie”. Filocalia reprezintă o culegere de texte despre sau scrise de pustnicii creștini. Filocalie se traduce din greacă ca „iubirea de frumusețe divină” sau „iubirea de virtute”. Învăţăturile lui, firea blândă şi contemplativă şi mai ales dragostea de oameni l-au făcut respectat pe Sfântul Grigorie Teologul încă din timpul vieţii.

Sfântul Grigorie „ajută omenirea la bine”

Credinţele populare româneşti îl caracterizează ca pe „un sfânt cu ştiinţă mare, care a făcut minuni pe pământ şi a ajutat omenirea la bine”. O legendă ce dezvoltă ideea că sufletul este nepieritor spune că, pe vremea când Sfântul Grigore era om pe pământ s-a oprit la o fântână, şi a înfipt toiagul în pământ. Apoi, s-a aplecat să bea apă. Atunci, Sfântul Arhanghel Mihail i-a luat sufletul, apoi au purces la drum împreună. Amintindu-şi de toiagul uitat, sfântul s-a întors din drum şi l-a găsit la fântână sub forma unui pom înflorit, iar alături, un stârv.

Arhanghelul i-a deslușit că sufletul (întruchipat de toiag) „este nemuritor şi că se întrupează iarăși”, dar trupul este supus putrezirii.

Ocrotitorul văduvelor și a lemnarilor

Sărbătoarea populară a Sfântului Grigorie Teologul face parte din ciclul Filipilor de iarnă. Predicile Sfântului Grigorie Teologul constituie baza vitală a învățăturii creștine clasice despre Dumnezeu și despre Sfânta Treime. În Biserica din Constantinopol, Sfântul Grigorie îşi ținea cele cinci predici teologice, care îi aduc mai târziu numele de „Teologul”.În Calendarul popular, prin mai multe zone din țară, din 25 ianuarie țăranii se frânau de la muncă până în ziua de 2 februarie, de Stretenie sau Întâmpinarea Domnului. Din etimologia populară acordată atributului sfântului – Teologul – a rezultat credinţa că nepăstrarea zilei lui se pedepsește prin „ologeală” sau „damblageală” ce poate atinge oamenii, chiar şi pruncii nenăscuţi, dar şi animalele din gospodărie. De aceea, oamenii de altădată nu plecau la drum în această zi, nu înjugau animalele şi nici nu se foloseau de unelte agricole tăioase. Se spunea în popor că Teologul ar fi salvat de la înec sau de arsuri, dar principala „misiune” a sa, potrivit poporului, era aceea de a-i apăra, numai pe cei care-i „țineau” ziua de pericolul ologirii, adică de paralizia membrelor inferioare. Cei deja ologiți așteptau ziua aceasta, crezând că acum se vor însănătoși. Se mai credea, că cei care vor lucra în ziua aceasta nu vor avea spor la creșterea vitelor în anul respectiv, dar şi vor avea pagube cauzate de lup. Potrivit altor credințe Sfântul Grigorie Teologul ar fi fost ocrotitorul văduvelor, lemnarilor, ultimii spuneau că-i ajută mult în meșteșugul lor.

Tradiții și obiceiuri ale văduvelor pe întreg mapamondul

În multe comunități tradiționale din țările în curs de dezvoltare (în special în subcontinentul indian și în Africa), văduva reprezintă o „moarte socială” pentru femei. Nu doar că și-au pierdut soții, principalul susținător și susținător al copiilor lor, ci văduva îi răpește statutul și îi încredințează chiar la marginea societății.

Câțiva oameni evlavioși din trecut au refuzat să se căsătorească cu o văduvă. Atitudinea normală de-a lungul veacurilor era permisivă și există multe cazuri de erudiți evlavioși care s-au căsătorit cu văduve. Cu toate acestea, în unele surse medievale, se afirmă că văduva unui martir nu ar trebui să se recăsătorească. Mai multe sate din nordul Indiei ostracizează femeile după moartea soțului lor. Satul Vrindavan este doar un exemplu de oraș plin de văduve deposedate de avere și demnitate și condamnate la o viață de cerșetor și sărăcie extremă. În Noul Testament, văduva a primit un statut cu totul special datorită jertfei sale care a „înclinat balanța cu cei doi taleri” față de greutatea bogățiilor vărsate de alții. Filipii de Toamnă durau de la 11 la 23 noiembrie și variau de la trei la opt Filipi. Aceste zile erau ținute cu sfințenie de către femeile căsătorite și de cele văduve până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. În tradiția românească ziua de miercuri este „văduvă” și cel ce pețește sau cunună în această zi foarte ușor poate să rămână văduv. Dacă o fată visează lună, este semn că se va mărita cu un bărbat văduv. Femeile care spală și fac leșie marțea vor rămâne văduve.

Superstiții românești printre văduvi și văduve

Dacă un flăcău sau un bărbat văduv mănâncă de dulce în zi de miercuri, încălcând astfel interdicția, se crede că se va însura cu mare greutate. Să nu se îndrăgostească nimeni și nici să se însoare cu o preoteasă văduvă, fiindcă ele sunt afurisite de soții lor. Săptămâna albă sau Săptămâna brânzei este perioada de șapte zile în care, se spune, se mai pot căsători doar fetele bătrâne și flăcăii tomnatici, văduvele, moșii și babele. „Sfântul Nicolae e milostiv faţă de săraci, ajută văduvele şi orfanii şi dăruieşte bani tuturor oropsiţilor. Dătător de bogăţie, de noroc tuturor, dă mai ales noroc fetelor sărace, pe care le mărită”, se povestea adesea în satele de altădată.

Mierla „văduvă”

Se crede despre mierlă că este o văduvă șmecheră, o ființă mistuită de o patimă fără opreliște pentru cuc. Din această pricină, ea este, între păsările-femei, ceea ce este cucul între păsările-bărbați. Mierla se împerechează cu mai multe soiuri de păsări și-și bate joc de mierloi. În doinele românești, mierla este descrisă întotdeauna ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot scăpa îndrăgostiții.