O casă tradiţională din Grinţieş, cu ateliere vivante – în circuitul civilizaţiei lemnului

Lângă Primăria Grinţieş a „răsărit” o casă tradiţională, de o frumuseţe simplă, cum numai casele de lemn din zona de munte pot avea. Este de fapt un muzeu, dar nu orice fel de muzeu, ci unul cu ateliere vivante, ca la Agapia, pus la cale de gospodarii din “Banda lui Bujor” şi ajutat să se ridice cu bani de la oameni din împrejurimi, inclusiv de la prinţul Gheorghe Sturdza. Muzeul e “de pajişte”, din bârne adunate din locuinţe vechi sau stâne dezafectate, are aspectul unei case de om înstărit de la începutul veacului al XX-lea – preot sau învăţător, iar ultimul contribuitor este Vasile Scripcaru (Avcon Store – Poiana Teiului). Pe nişte trepte solide din lemn se ajunge la partea a doua a ansamblului – un atelier de tâmplărie şi unul de fierărie, amplasate chiar la stradă, locuri în care vizitatorii vor putea vedea, pe viu, cum lucrează meșterii. Mai mult decât atât, oamenii cărora le plac obiectele ieșite din mâinile tâmplarilor bunăoară, pot comanda și cumpăra mese, scaune sau scrâncioburi.

De la stambol, oloiniță și meliță, la plosca lui Anton Pleoacă

Inițiatorul muzeului și omul care a adunat obiecte vechi pentru a recrea atmosfera de acum mai bine de 100 de ani este profesorul de istorie Daniel Dieaconu, un pasionat de legende și de tradiții:

De la haiduci am plecat. Când eram copil am fost cu banda lui Bujor, din clasa a V-a până am plecat la liceu. După aceea, când am revenit la școală am discutat cu copiii și am zis să facem căsuța noastră. Primele bârne le-am adus de la o stână. Schița am desenat-o într-o seară, am făcut măsurătorile și le-am dat la proiectant, dar păstrând caracteristicile. Costuri au fost. Doar temelia, lemnele și manopera au ajuns la câteva zeci de mii de lei. Din 2015 muncesc și mai este de treabă, jos lângă ateliere trebuie să pregătim porțile, sus lângă căsuță un scrânciob de Paște, două fântâni sunt de adus, gardul va fi cu țănduri, dar acoperit cu draniță, specific zonei. Important este că muzeul a intrat în circuitul civilizației lemnului. Pe la sfârșitul lui mai, începutul lui iunie ar trebui să fie gata și actele, după care va fi lansarea oficială. Vor veni oameni cu microbuze și autocare, vor vedea atelierele și vor putea cumpăra ce le place.

O simplă vizită în casă este o întoarcere în trecut. Cele două odăi, din care una se ținea ”de curat” sunt mici, dar primitoare, iar în una din ele va funcționa atelierul vivant de țesătorie. Este dotat cu două perechi de stative (războaie tradiționale de țesut) din anii ’50 primite de la o țesătoare profesionistă, Margareta Borșa. Fiul ei, învățătorul Ilie Alexandru, le-a montat, a urzit, a nividit și a pregătit țevile și păpușile. A început țesutul la un țol și la un preș, și a făcut demonstrație de măiestrie și pentru Cristi Tabără. O scară îngustă duce în pod, unde sunt multe obiecte ce țin de păstorit: ciuveie, vas de făcut unt sau cuibacă de pus brânză. Printre ele, calapoade de opinci, cântare cu greutăți, felinare, fiare de călcat, coveți și o mie de fotografii din zonă.

Printre obiectele care merită menționate se numără un stambol datat 1835 – un vas din lemn, de 25 de kilograme, folosit ca unitate de măsură pentru cereale, găsit în anii ’80 de profesorul Constantin Panţiru, dar și butoaie cu cercuri de lemn din perioada interbelică sau budăie şi bărbânţe. De asemenea, este interesantă oloinița – o presă primitivă pentru ulei, din anul 1900, la fel şi meliţa şi meliţoiul folosite la pregătirea „buşilor” de cânepă. O scărmănătoare manuală de lână este din 1935 și provine de la un cioban venit în sat de la Pipirig. A găsit-o în casa veche pe care a cumpărat-o în Grințieș și nu știa ce se face cu ea.

Foarte interesantă și cu ”poveste” este plosca de aluminiu a lui Anton Pleoacă, vestit tâlhar din munţii Bistriţei, urmărit de mai multe potere de jandarmi și prins de un pădurar din Grinţieş în 1948. Are înscrisă pe ea numele şi anul. Pleoacă a fost o namilă de om, care jefuia şi sătenii de rând, dar era și “viţelar”, adică fura animale de pe islaz.

Strung de lemn cu bandă de mitralieră

Atelierul de fierărie are două perechi de foale din perioada interbelică, un rând funcțional primit de la urmașii fierarului Arghir Sfarghi, iar celălalt a fost al unui fierar țigan Șerban, vestit prin obiectele făcute de el, “urâte”, dar trainice.

Atelierul de tâmplărie are un banc de lucru făcut în anii ’40 de un tâmplar, Vasile Rusu, folosit şi în atelierul şcolii timp de cinci decenii. Strungul de lemn este făcut după primul război mondial și are o bandă de mitralieră drept curea de transmisie. A fost primit de la Vasile Chelaru care a fost ucenic tâmplar la sfârşitul perioadei interbelice. În atelier sunt coarbe şi sfredele folosite de meşterii tâmplari, dar şi de plutaşi atunci când îşi tocmeau plutele, precum și gealăie (rindele).

Luţu Gabor a învăţat tâmplărie de la unchiul său Vasile Chelaru şi a fost principalul meşter la construirea muzeului (a casei şi a atelierelor). El este şi fierar specializat pe potcovit cai, dar lucrează ca muncitor de întreținere și fochist la şcoală. Însă este și rapsod popular, şi cântăreţ bisericesc, și constructor de case din lemn.

Una dintre piesele interesante din atelier este ”calul bălan” – un dispozitiv cu pedală pentru strângerea (fixarea) draniței, pentru ca apoi să fie ”înflorită”. Draniţa se obţine prin despicarea lemnului (șpanul) cu cârneciul şi se înfloreşte cu cuţitoaie.

Profesorul Daniel Dieaconu a învăţat tâmplărie de la bunicul lui:

El făcea haituri, niște baraje naturale pentru a strânge apă, cu niște porți gigantice. Plutele erau pregătite, apa venea mare și se anunța «vine haitu!». Și când dădeau drumul la şprangă, plecau odată cu apa să ajungă până în Bistricioara. Dacă am crescut pe lângă meşter dulgher şi tâmplar, mi-am dorit, firesc, să rămână pentru posteritate mărturii ale unor meşteşuguri ce tindeau spre artă. Am și un sicriu în atelier. L-am făcut, cu bunicul, când eram în clasa a VIII-a. A fost pus în podul casei pentru când va fi nevoie. Au aflat oamenii şi i-au cerut să mai facă. Până a murit a mai făcut vreo 50. Dar primul a rămas, cu cruce cu tot, la muzeu.

La atelierul de tâmplărie va lucra ca meșter Valentin (Viorel) Ghiorghiu, care se trage din neam de plutaşi, este tâmplar și a făcut traforurile şi celelalte înflorituri pentru prispă, sufit, stâlpi. Știe să lucreze la strung, unde face fuse, culişere, picioare de scaune strunjite. Știe, de asemenea, să facă scrâncioburi artizanale, bănci, mese, uși sau ferestre. La fel de bun este la ceaun, unde prepară desăvârșit balmuş, topcit sau miel în jântuit. Este dobaş în ansamblul “Ceata lui Vasile cel Mare” și șef al Serviciului pentru Situații de Urgență de la primărie.

Între cele două ateliere, mai este loc de o căruță, care va fi adusă în curând. Pe cerdacul casei nu mai este loc de nimic. Spațiul este ocupat de bănci de școală de acum 100 de ani și de un darac pentru scărmănat lâna de oaie, cumpărat cu o sticlă de pălincă. Fiecare obiect are povestea lui, iar ansamblul creează un loc de poveste, într-o zonă plină de legende și tradiții care merită știute și… povestite mai departe.

Cristina MIRCEA

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 490, săptămâna 20-26 mai.