Zilele trecute, Masivul Ceahlău, simbol al județului nostru, a atras din nou atenția prin prăbușirea unui bloc de stâncă din peretele Ocolașului Mare, eveniment mediatizat de presa locală și comentat pe larg în spațiul online. Direcția de Administrare a Parcului Național Ceahlău vine cu precizarea că fenomenul este absolut natural, Ceahlăului nu i s-a știrbit nimic din neasemuita-i frumusețe, iar potecile turistice pot fi parcurse în continuare în siguranță, cu condiția respectării indicațiilor date deja de Serviciul Salvamont Neamț, dintre care reamintim interdicția părăsirii traseelor semnalizate. Deoarece au fost unele comentarii privind impunerea luării unor măsuri de siguranță prin intervenții constând în dislocarea fragmentelor de rocă cu potențial de prăbușire, reamintim faptul că un parc național, cum este cazul Ceahlăului trebuie tratat ca un laborator al naturii în care intervenția antropică să fie exclusă. Ca un îndemn la drumeție și, în aceeași măsură la lectură, redăm un fragment potrivit evenimentului pomenit, din articolul „Povestea unui munte”, scris de reputatul geolog Ion Simionescu (1873-1944), fragment preluat din volumul „În ale naturii”, apărut în anul 1973 la Editura Ion Creangă. Sperăm ca fragmentul reprodus să vă întărească dragostea de munte și să vă facă să priviți cu mai multă detașare momentele firești în care Natura se dezlănțuie.
„Cetatea Ceahlăului, tăiată de puterea naturii, este tot atât de trainică, ca și dantela fină, săpată în fața Domului din Florența”
„În nemărginita durată a timpului, acest colos gingaș de piatră, care reprezintă pentru viața noastră scurtă semnul neschimbării și al veșniciei, a avut aceeași soartă ca și micuța floricică ascunsă în crăpătura stâncilor gata să se prăvale. N-a fost întotdeauna, s-a născut, se dărâmă și va dispare. Dacă vârful lui ar ajunge la înălțimea unde picătura de apă cade mereu sub forma steluței de omăt, iar temelia i-ar fi zidită din granitul cel mai tare, tot nu ar scăpa de legea distrugerii, a traiului limitat.
Distrugerea lui este lăsată în seama acelor elemente care dau viață ființelor. Dușmanul său neîmpăcat e soarele, care l-a ajutat să capete înfățișarea clădirii ca de marmoră. Soarele mână vânturile, ploaia; el dă înghețul și dezghețul.
Viața muntelui se îmbină cu moartea; ceea ce îl sfărâmă, bucățică cu bucățică, dă farmec plasticei lui, dă frumusețe sălbatecă văilor adânci și tainice. Duruitoarei zglobii, ce cade din treaptă în treaptă, opera naturii e trecătoare, ca și omul, ca și opera omului. Cetatea Ceahlăului, tăiată de puterea naturii, este tot atât de trainică, ca și dantela fină, săpată în fața Domului din Florența, o minune în bătaia soarelui ce apune. În fiecare an pietrele din coasta muntelui se prăvălesc, îngrămădindu-se în vale. Toaca semeață, pe care crește nesupărată floarea reginei, în jurul căreia mereu joacă hora vânturile va fi schimbată cu vremea în Stogu` lui Albu, stâlp mai subțirel; apa și atmosfera vor îngriji de această transformare; la rândul lui, Stogu` lui Albu se va preface în Căciula Dorobanțului, ciot redus la o lespede în vârful unui picior de piatră.
Nu va trece vreme multă și din prundișul acestuia, rostogolit în pârâul de pe coastă, vreun copil va alege o lespegioară potrivită, ca să scoată dracul din Moarea lui Bocancea. Și așa, încet-încet, formele de azi se prefac, pe nesimțite; muntele se năruie.
Dar cum s-a înălțat, cum a luat naștere straja Moldovei? Răspunsul îl dau pietrele rotunjite din coasta muntelui, așa de rotunjite încât calul de munte trebuie să pună piciorul cu multă băgare de seamă, ca să nu alunece în prăpastia de sub Panaghia.
O pietricică nu samănă cu alta ca natură, măcar că toate sunt asemenea ca formă. Fără să vrei, privindu-le, te gândești la prundișul Moldovei sau la acel de la țărmul mării. Ele îți spun că Ceahlăul a luat naștere sub apă. Valurile unei mări vechi au îngrămădit bolovănișul cărat de apele curgătoare sau rostogolite de furia valurilor, care loveau necontenit țărmul vreunui uscat dispărut.
Prundișurile cimentate sunt sfărâmături din alte trupuri de munți, poate în vremea lor mai falnici decât Ceahlăul, dar șterși fără urmă de pe fața Pământului (…) Ceahlăul e clădit din sfărâmăturile munților mai vechi, după cum multe case de azi din Constanța sunt zidite cu pietrele luate din ruinele vechiului Tomis.
După plămădirea materialului a urmat apoi o nouă fază: înălțarea lui din stăpânirea lui Neptun în aceea a lui Eol.
Dacă pietrele din care e clădit Ceahlăul spun că ele s-au adunat în împărăția întinsă a oceanelor, așezarea lor în pături nu ne spune mare lucru asupra înălțării muntelui. Judecând însă după straturile de sub Ceahlău ori din preajma lui, ivite în coasta văilor, la Răpciune ori pe Izvorul Muntelui, se vede că și ridicarea Ceahlăului în domnia norilor, s-a făcut o dată cu înălțarea munților Carpați.
Coaja Pământului s-a zbârcit, iar zbârciturile lui sunt munții. Bolta, care formează scoarța Pământului, s-a surpat, de îndată ce o parte din ea a slăbit. Sfărâmându-se în bucăți, mari sloiuri, surpându-se către mijlocul Pământului, încotro puterea gravitației le atrage, s-au înghemuit unele pe altele. Rezultatul a fost că unele sloiuri s-au lăsat în jos, pe când altele, încrețite, s-au înălțat în sus. Așa au luat naștere Carpații, cuprinși între scufundătura Transilvaniei și între sloiul, scufundat și el, din Moldova.
Mărirea însă nu durează. Câtă vreme au stat sub apă, pietrele viitorului Ceahlău erau apărate ca sub un scut. De îndată ce s-au înălțat, a început lupta cu atmosfera și ploaia. E drept, din această necontenită luptă a rezultat farmecul podoabelor sale, dar mărirea mereu este știrbită. Circulația materiei nu se întrerupe; bolovanii de pe vârful Ceahlăului, mereu rostogoliți, urmează cursul apelor, drum care îi duce, întregi sau prefăcuți în praf, din nou în sânul primitor al oceanelor. Odată, vârful falnicului munte, mai sus ridicat decât e azi, era acoperit cu scufia ometelor veșnice; azi floarea reginei, căreia îi place să stea mai aproape de izvorul luminii, nu se întâlnește decât unde și unde, pe țancurile semețe. Va veni vremea când ea nu-și va mai găsi locul potrivit, iar jnepenii vor acoperi chelia de azi a muntelui. Mai târziu mantaua veșnic întunecată a pădurilor de brad îl va înveli peste tot, cum acoperă pe tovarășii lui mai mărunți.
Și așa, încet-încet, zi cu zi, deși timp de veacuri îndelungate – scurt timp pentru viața Pământului -, stâlpul Carpaților de Răsărit va deveni un deal scund, neînsemnat. Povestea e veche, dar veșnic nouă. Departe de el, în Dobrogea, dealurile Măcinului, odată munți, spun că e adevărată. Viața de trufașă mărire este trecătoare chiar pentru uriașii de piatră. Ce-a fost mereu se schimbă, iar din pietrele oricărui vârf, într-una în nori, se adună departe, material pentru alți munți.
Născut sub valurile mării, Ceahlăul ca și Himalaia, își duce viața sub aparența unei neclintite statornicii. În realitate, forma lui e trecătoare ca și a clopoțelului ieșit din spuma omătului. Același cântec e peste tot pământul. Viața efemeră, concentrată în amurgul de vară, nu se deosebește decât în timp de aceea a baobabului cu zile mai multe.
Și de unul ca și de altul se va spune: a fost odată”.
Administrația Parcului Național Ceahlău
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 494, săptămâna 17 – 23 iunie.
