Festivitate la pensionarea a trei mari profesori de la „Petru Rareș”

Luni, 13 septembrie, prima zi de școală din acest an, doi dintre cei trei renumiți profesori – acum pensionari – ai Colegiului Național „Petru Rareș” s-au despărțit de colegii lor în cadrul unei festivități găzduite în cancelarie. Luminița Georgeta Vârlan-Ciobanu și Liliana Georgescu au răspuns prezent, iar Dorel Haralamb a lipsit motivat.

Dan Oniciuc, directorul colegiului, a deschis festivitatea: „Stimați colegi, vremurile acestea care dăinuie de ceva timp au făcut ca momente foarte importante din viața școlii să nu poată să fie desfășurate așa cum știm. Unul din aceste evenimente, la care eu am ținut și țin în continuare, îl reprezintă momentul în care unii colegi ajung la vârsta maturității la care alegerea în viață este să faci și altceva decât ai făcut toată viața. Anul trecut, din cancelaria «Rareșului» s-au pensionat trei oameni foarte dragi sufletului meu și care mi-au marcat – mie personal – mult în bine existența. Sunt convins că același lucru s-a întâmplat și pentru dumneavoastră. Este vorba de doamna profesor Luminița Ciobanu-Vârlan Georgeta – ei, asta e o glumă (n.r. – modul de rostire a numelui întreg). Fost director al acestei școli, inspector școlar general, profesor de limba și literatura română, inspector de specialitate, o persoană despre care se poate spune punctual «un român». Din punctul meu de vedere, aș spune că Luminița știe să ierte, Luminița știe să aprecieze și aceste lucruri sunt făcute din adâncul sufletului. Puțină lume are această putere. Alături de noi este și doamna profesor de matematică Liliana Georgescu, fost director al școlii, director adjunct, inspector școlar general adjunct, un om care m-a primit cu brațele deschise în momentul în care mi-am adus copilul în această școală și de la care a început să învețe matematică. Mie personal mi-a plăcut foarte mult să lucrez în vremea când mă ocupam cu activități de mobilități de personal, dar și în școală, în calitate de colegi. Și o a treia persoană, Dorel Haralamb, care astăzi, din păcate, nu poate fi lângă noi, din motive obiective. Dar va fi în această săptămână, sper. Pentru că nu cuvintele mele sunt cele mai importante, ci cred că noi toți dorim să vă ascultăm, pe dumneavoastră, dragi colegi pensionari și pe dumneavoastră, colegi care sunteți de mai mult timp în școală și ați avut posibilitatea să cunoașteți aceste două mari personalități ale școlii nemțene aici de față, vă invit să o faceți”.

Luminița Georgeta Vârlan-Ciobanu: „Acuma dacă m-ați provocat, despre «Rareș» cu toții putem vorbi foarte mult. Am vorbit ca elevă, am vorbit ca profesor, am vorbit ca director. Ca pensionar este prima dată! De ce zâmbeam cu domnul director? Fiindcă l-am rugat să facă prezentarea conform noului meu nume, Vârlan-Ciobanu. Trebuie să vă spun că, dacă tot am ieșit la pensie, am hotărât să fac – cum zicea domnul director – și altceva în viață. Și atunci am decis să mă căsătoresc (n.r. – felicitări și zâmbete). Vă mulțumesc frumos! Era un moment care s-a petrecut vara aceasta, pentru că am dorit să marcăm momentul respectiv. Noi, acuma, cu pensionarea, suntem cum spunea doamna Georgescu «cei care se căsătoresc anul trecut și fac nunta anul acesta». Mi-am permis să-l invit pe soțul meu aici pentru că i-am povestit foarte multe despre «Rareș», pentru că soțul meu este absolvent al Colegiului Național «George Coșbuc» din Năsăud și, mă rog, cumva să vadă ce se întâmplă în acest «Petru Rareș», de ce este atât de important pentru viețile noastre, a tuturor care am trecut pe aici. Ce să vă spun? Poate că, într-un fel, momentul acesta de respiro între anul trecut și anul acesta a generat un tip de distanță morală – perspectiva lui «atunci» și perspectiva lui «acum». Colegii mei psihologi, mai ales, dar și dumneavoastră toți ceilalți, cu siguranță știți că există chiar o tehnică în literatura lui «atunci» și «acum». Privesc «Rareșul» acum cu bucurie, cu aceeași emoție cu care l-am privit ani de-a rândul și mai puțin cu momentele… să zicem care m-au durut legate de «Rareș». Pentru că liceul acesta este și va rămâne, indiferent de ceea ce se consumă în acest spațiu, va rămâne fără îndoială o oază a excelenței, pentru că așa a fost și așa va rămâne, evident, grație dumneavoatră, grație generațiilor care vă vor urma pe dumneavoastră. Sunt foarte multe lucruri care îmi vin în minte acum, vă dați seama că este greu să le așez într-o logică firească a unui discurs. Și mai știu că adevărul se spune simplu. Mai degrabă neadevărurile, ca să construim prin negarea antonimului și nu prin folosirea antonimului, necesită discursuri. De aceea, mă voi opri aici, rugându-vă să aveți grijă de dumneavoastră, să aveți grijă de ce pasiuni mai aveți în viața dumneavoastră, pentru că în momentul când îți faci dintr-o profesiune o pasiune și ieși la pensie, să știți că este destul de greu să găsești punctele de sprijin în jurul tău. Eu am avut norocul că am construit anul acesta o familie și-atunci lucrul acesta m-a făcut să am alte aripi, să privesc altfel toate lucrurile, toate amintirile. Dar să aveți grijă de dumneavoastră, să aveți grijă de modul în care priviți activitatea dumneavoastră, pentru că la pensie este, într-adevăr, o cu totul altă perspectivă și aceasta merită să fie frumoasă. Vă doresc succes, vă doresc putere de muncă, vă doresc să fiți optimiști, să fiți tineri. Așa cum spunea un alt director al liceului nostru, domnul Mancaș, liceul acesta a avut întotdeauna vârsta elevilor săi. Vă mulțumesc pentru momentul acesta și fiți convinși că el va rămâne în sufletul meu neștirbit, așa cum au rămas toate amintirile frumoase”.

Liliana Georgescu: „Mi-a fost teamă de momentul acesta… în care trebuie să spun ceva, care are toate șansele să fie ori ipocrit, ori trivial. Așa încât m-am gândit să vă spun o istorie, așa cum îi stă bine unui pensionar, despre cum am ajuns profesor la «Rareș». Istoria începe la jumătatea anilor 1970. În clasa a XII-a fiind, m-am dus la profesorul meu de matematică, domnul Gheorghe Dumitreasa, să-i spun că am decis să urmez Facultatea de Matematică. «Fată hăi, tu ai înnebunit?! Îți imaginezi c-ai să termini facultatea și-ai să te cocoți pe tocurile tale și-ai să vii direct la „Rareș”?! Nu, dragă. Navetă, frig, noroaie, așa ai să mergi cel puțin 10 ani. Du-te la Politehnică, așa cum merge orice elev serios din școala asta!». Nu l-am ascultat pe domnul profesor și m-am dus la Facultatea de Matematică. După 4 ani, stăteam și urmăream cu înfrigurare listele de posturi apărute pentru absolvenții tuturor facultăților de matematică din țară, cum era pe vremuri. Surpriză: 3 posturi la «Rareș»! Nu erau de matematică, erau de Rezistența Materialelor și Desen Tehnic. Prima era ceva cu fizică, desen tehnic făcusem prin clasa a IX-a, așa că asta am ales. La data de 1 septembrie m-am prezentat la «Rareș». A urmat o perioadă de mare entuziasm, de câteva zile, în care marea majoritatea timpului o petreceam la «Ceahlău», la o cafea și o berică, unde am primit cele mai prețioase lecții de pedagogie de la noii mei colegi. După câteva zile ne-a chemat directorul și ne-a spus: «Dragii mei, avem câte jumătate de normă pentru fiecare la matematică, restul la catedra de discipline tehnice, vă luați de acolo ce vreți». M-am dus la catedra de discipline tehnice și acolo m-a luat sub «aripa» lui un inginer, Mișu Sandulovici. «Ce-ai vrea tu de-aici?». Am deschis un manual unde am dat peste un text fără formule, ca un manual de istorie. Îmi zic că reușesc să învăț ceva. Am închis cartea, n-am să uit niciodată că se chema Organizarea Întreprinderii și Legislația Economie-Industrie. Și am început anul școlar. Aveam ore doar la clasele a XII-a.Învățam cu o tenacitate greu de imaginat, deși nu prea înțelegeam… După vreo două luni de chin, m-am enervat și într-o zi, la o clasă la care era și domnul inspector Corlățeanu prin 1979, i-am întrebat pe elevi: «Ce înseamnă SDV, că n-am găsit nicăieri în carte?». Toată clasa a început atunci să spună: scule, dispozitive și verificatoare! Am început să râdem toți și le-am spus «Hai să facem matematică, voi aveți bacalaureat». Prin ianuarie, parcă, am scăpat de corvoada asta. Costică Grigoriu a plecat în armată și mi s-au dat mie orele lui. Apoi, prin primăvară am fost chemați la Inspectoratul Școlar, să facem specialitatea. Știam foarte bine că erau cel puțin 3 posturi de matematică la «Rareș». Și a început un fel de zumzăială în cancelarie, că se fac afaceri la inspectoratul școlar, fiindcă apăruseră doar două posturi. M-am dus la profesorul Dumitreasa și-i zic «Eu ce fac?». Mai erau colegi din promoțiile anterioare, care aveau prioritate indiferent de medie. Și-mi spune domnul Dumitreasa că mișcarea de personal e cu completare, cu transfer, cu detașare… Nu pricepusem absolut nimic. «Uite cum facem: ai grijă să nu semnezi nimic, nici o hârtie!». Am plecat la inspectorat, acolo ni s-a pus o hârtie în față, bineînțeles și ni s-a spus să o semnăm. Eu am refuzat. A mai încercat inspectorul general adjunct de atunci, care a fost și director general aici, domnul Constantin Cucoș… Cert este că am intrat la repartiție, din promoțiile anterioare n-au ales «Rareșul». La sfârșit, domnul Cucoș a spus să semnăm procesul-verbal. Eu în continuare nu… Ei și am ajuns titulară la «Rareș», fără să semnez absolut nimic!

Am stat 41 de ani aici, din 1979. Mi-a plăcut să fiu profesor la «Rareș»! Au fost și înfruntări, conflicte. Dar toate acestea au adăugat vieții mele puțină adrenalină. Dacă știi cum să depășești astfel de momente, constați că ele devin niște lecții prețioase. Așa încât vă doresc tuturor să veniți la «Rareș» cu mare bucurie, să fiți fericiți aici și să depășiți cu ușurință vremurile care vin”.

Cristina IORDACHE

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 506, săptămâna 16 – 22 septembrie.