Tradiții de Vovidenie, Sărbătoarea Luminii

În credințele vechi se spunea că în această zi fetele pot să-și vadă ursitul, dacă se uită în fântână cu lumânarea aprinsă de Ovidenie. În ziua de Ovidenie este serbat și cel mai mare dintre Filipi – Filipul ce Șchiop. Astăzi se fac praznice pentru cei care au murit de moarte năpraznică. În această zi, părinții care și-au pierdut copiii, se roagă Sfintei Fecioare Maria să le dea alții. Este prima zi cu dezlegare la pește din Postul Crăciunului.

Sărbătoarea Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovidenia. Este sărbătoarea care ne amintește despre ziua în care părinții Sfintei Fecioare Maria, Sfinții Ioachim și Ana, au adus pe fiica lor de trei ani, la templu. Sfânta copilă a rămas la templu până la vârsta de 15 ani, respectând tradițiile din vechime. Pe 21 noiembrie, Biserica Creștin Ortodoxă sărbătorește intrarea în biserică a Sfintei Fecioare Maria. În tradiția populară se spunea că astăzi se deschid Cerurile, animalele grăiesc despre neputințele lor, cerând ajutor oamenilor. Se fac praznice pentru cei care au murit de moarte năpraznică. În satul de altădată, din această zi nu se mai spălau rufe la râu. Ușile și ferestrele erau unse cu usturoi. Ziua în care începe iarna, Ovidenia, este o sărbătoare a luminii, care sparge întunericul iernii, respectiv al morții. Tema centrală a credințelor din vechime consacrate acestei zile era vederea, respectiv prima apariție, prima vedere – viziune a lui Iisus Hristos. De asemenea se face referire și la vederea deschiderii Cerului, fapt care atrage după sine numeroase practici vindecătoare. Multe dintre aceste ritualuri se desfășurau pentru a avea o vedere mai bună sau pentru cei care au murit fără lumânare, lumina de veci. În noaptea dinspre Ovidenie, cei care suferă de ochi trebuie să vegheze lângă o ulcică sau o strachină cu apă și o lumânare aprinsă. Această apă este considerată a avea puteri vindecătoare pentru toate bolile de ochi. Cei cărora le-au murit copiii se roagă, în această zi, ca să aibă alții. Se dă de pomană și se aprind lumânări la biserică pentru cei morți fără lumânare. Căzând în Postul Crăciunului, în această zi este dezlegare la pește. Dacă astăzi este vreme caldă, anul va fi bun, cu moină și numeroase zile călduroase.

Credințe din popor la Vovidenie pentru a fi protejați de rele

Se spunea din bătrâni că, de Vovidenie este bine să nu se doarmă în noaptea dinspre Ovidenie. În casă se ardeau lumânări de la amurg și până în zori. Nici focul nu era lăsat să se stingă, deoarece se credea că Cerul se  deschide și coboară îngerii, care alungă duhurile rele. Tradiția spunea că părinții trebuie să se roage, în această zi, Maicii Domnului pentru sănătatea copiilor lor, iar cei care și-au pierdut copiii se roagă să le dea alții. În noaptea dinaintea acestei zile, la miezul-nopții, se rosteau descântece deasupra unui vas cu apă sfințită, lângă care se află și o lumânare aprinsă, apa fiind apoi păstrată cu grijă, pentru că devenea bună ca leac pentru bolile de ochi. În această zi se aprindeau lumânări pentru cei decedați fără lumânare. Este ziua Gădinețului șchiop, cel mai cumplit dintre Filipii care îi ocrotesc pe lupi, fiind bine să fie respectată, pentru a nu avea necazuri din partea acestor animale ale pădurii.

Climăta vântului

Una dintre rarele sărbători populare ce face referire la forțele naturii este semnată în Calendarul popular pe 24 noiembrie. Este vorba despre Climăta Vântului, o sărbătoare ce era ținută pentru ca vânturile periculoase să nu lovească satele, stogurile de fân, să nu împrăștie focul, să nu intre în casă și să nu poarte boalele.

Oamenii satelor de altădată credeau că vântul este suflarea divinității. Despre apariția vântului există numeroase povești, legende, superstiții. Nașterea lui era închipuită în felurite moduri. Vântul a fost creat de Dumnezeu, pentru a rupe pânza țesută de păianjen printre copaci, ca oamenii să nu vadă Soarele. În alte povești se amintește că vântul este copilul unei fete de împărat, fără bărbat, care s-a născut „numai așa, din vis”. Alții credeau că vântul a fost creat de diavol, ca să nu-l ardă soarele. Se mai spunea că vântul este om, care stă în al treilea scaun, în jos de la Dumnezeu și Dumnezeu îi dă voie când să fie vânt și cât de tare să sufle. Se credea că vântul ar fi văr cu focul și cu Sfântul Ilie, aspect care apare și în mitologiile asiatice, unde Aerul și Focul sunt compatibile. Alteori, ar fi Sfântul Ioan, chiar și „gândul lui Dumnezeu” sau „duhul” lui, ori vine de la „Duhul Sfânt”. De cele mai multe ori vântul era descris ca pe un flăcău. Unii spuneau că ia înfățișare de moșneag singuratic, ori de sfânt, ori om cu gospodărie, cu femeie și copii. Aceasta deoarece în tradițiile bucovinene, solomonarii erau călătorii pe nori care făceau parte din viața satului de altădată. În conștiința oamenilor vântul era ca un sfânt, mai ales vântul bun, deoarece cel rău era al necuratului. Din această cauză, vântul bun nu trebuia blestemat. Babele spuneau că cine o face, fie se îmbolnăvește, fie îi va bate vântul când moare.

Filonul luptătorilor creștini din Carpați

Părintele Gheorghe Calciu

„…dacă pun în balanță tot ce am învățat la Teologie și ce am învățat de la ea, cred că mai mult am învățat de la mama” – Părintele Gheorghe Calciu

Părintele Gheorghe Calciu a fost un model-erou pentru toate generațiile printre care a trăit și este un model uman pentru toate acelea din viitor. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, Tulcea – d. 21 noiembrie 2006, Washington, D.C.) a fost un preot creștin-ortodox român, disident anticomunist, luptător pentru drepturile omului și un lider spiritual înnăscut. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști (1948-1964, 1979-1984), trecând și prin reeducarea din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951). ”Viața noastră în închisoare a fost foarte curată, poate mai curată decât afară. (…) duhul nostru s-a întărit în credință”. Un citat care pare rupt de realitate, în condițiile în care tot părintele scria: ”Pe urmă, a fost numai întuneric. O perioadă de întuneric mare!”, fiindcă ”toată reeducarea a fost o lucrare satanică!” ”Oricum, tortura era așa de mare, încât inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puțin a amorțit. Și asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decât să trecem prin ceea ce treceam atunci.” Dar prin rugăciune, speranță și într-ajutorare cu frații din închisoare, Părintele a rezistat. Cine se mai gândește le facultate după 15 de ani de pușcărie grea? Calciu Gheorghe a fost admis la Facultatea de franceză, iar cu ajutorul Patriarhului Iustinian a fost admis și la Teologie. Nu ar fi fost admis fără susținere, deoarece fusese închis. După licență a fost preoțit și și-a început activitatea de preot-profesor la Seminarul Teologic din București. În mai 1981, Părintele Calciu a făcut cea mai lungă grevă a foamei din întreaga detenție, 26 de zile, cerând pentru soție și copil dreptul de a emigra în Occident. Era hotărât să moară pentru aceasta. Părintele și-a sacrificat nu numai viața sa, n-a suferit doar chinurile sale, ci, în lupta pentru Biserică și pentru neamul românesc, și-a sacrificat ceea ce iubea mai mult decât pe sine, pe propriul copil. Sufletul său a plecat la Domnul în ziua de 21 noiembrie 2006. În țară, a fost prohodit în biserica Radu Vodă, de unde fusese alungat în 1979 de însuși Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, alături de alți ierarhi și foști elevi, ajunși acum preoți. Conform dorinței sale, este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, din județul Neamț.

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 515, săptămâna 18 – 24 noiembrie.