Călători de seamă la muntele Ceahlău (I) / De la primele mărturii până la Asachi

“Pe tot întinsul ţării, nu este alt munte mai cunoscut, mai căutat, mai des pomenit. A dat naştere la povestiri ori legende în popor, la descrieri minunate din partea multor scriitori”, scria unul dintre marii geografi români, profesorul Ion Simionescu. Şi, într-adevăr, nenumăraţi autori, anonimi sau cu nume şi renume scriitoricesc au găsit loc în paginile lor descrierilor frumuseţilor Pionului sau legendelor culese de pe meleagurile din jurul său. Ei au fost turiști sau pelerini și prin pana lor au făcut din muntele Ceahlău cel mai cunoscut munte al românilor, cel mai pomenit, cel mai cântat.

Munţii, pentru antici, mai ales cei de înălţimi mari, cu vârfurile mari, n-au constituit niciodată locuri cu atracţie, ba dimpotrivă, au fost ocoliţi, au fost tabuizaţi şi, conform legendelor, muritorii care au sfidat puterea zeilor sau a duhurilor ce sălăşluiau în munţi erau pedepsiţi. Muntele Ceahlău, aşa cum ne arată istoria şi legenda, n-a fost ocolit de om. Încă din epoca pietrei, pe Ceahlău au urcat oameni, vânători ce aruncau din arcurile lor săgeţi cu vârfuri de piatră (la locul numit “La Scaune”, în anii 1957-1958 s-a descoperit o aşezare epipaleolitică – circa 10.000 î.Hr. – la o altitudine de 1.328 metri, fiind cea mai înaltă staţiune de cercetări specifică swiderian-ului târziu; s-au descoperit anul trecut întâmplător noi artefacte de către arheologii târgovişteni prezenţi în zonă).

Aşa cum ne spun legendele, dacii au avut în Ceahlău un munte sacru şi deşi se spunea că aici ar fi fost sălaşul zeului-om Zalmoxis, n-au fugit de el, ci aici şi-au aflat altare pentru rugă şi ofrande şi adăpost în faţa primejdiilor. Muntele sacru păgân a devenit un munte sfânt al creştinismului răsăritean şi pe urmele asceţilor daci au urcat sihaştrii ortodocşi. Schiturile regiunii au început să fie căutate de pelerini, iar marile mănăstiri şi-au întins până aici hotarele moşiilor. Domni sau boieri, impresionaţi de frumuseţea şi pustietatea locurilor, dar şi de credinţa călugărilor au ridicat biserici mari în piatră, în locul bisericuţelor de lemn şi le-au înzestrat cu cele trebuitoare, cu branişti, heleşteie, păduri şi robi ţigani. La poale de Ceahlău au sosit, de bună seamă, domnitori (Ieremia Movilă, Miron Barnovschi, Vasile Lupu), boieri (Gheorghe Lupu, boierii Cantacuzini) sau mari ierarhi ai bisericii (mitropolitul Gheorghe Movilă), care s-au îngrijit de ctitoriile lor.

La 1612, la porunca lui Ştefan Tomşa, chiar mitropolitul Moldovei vine să “hotărnicească” moşiile Mănăstirii Pionul. Documentul cancelariei domneşti “întăreşte mănăstirii care numeşte Pion cu hotarele pe care însuşi părintele chir Teodosie, arhiepiscop şi mitropolit al Moldovei a umblat şi a făcut aceste mănăstiri la muntele Ceahlău”. Mitropolitul Gheorghe Movilă a avut ctitorii la poale de Ceahlău (Mănăstirea Poienile şi se pare şi schitul Cerebuc) şi din documente aflăm că le-a purtat de grijă, dar s-a purtat de multe ori şi ca un adevărat stăpân feudal. Miron Barnovschi Movilă continuă tradiţia familiei şi ctitoreşte o mănăstire într-un loc de „mare pustie” şi de bogată viaţă creştină. Hrisovul de întemeiere ne confirmă raritatea aşezărilor şi a oamenilor şi ne îndeamnă a crede că cei care călătoreau pe aceste locuri erau călugări şi pelerini şi arareori câte un călător străin ce căuta să descopere tainele Orientului.

La începutul secolului al XVII-lea, un medic sefard (evreu meridional), Iosif Solomon Del Medigo, zice-se fost discipol al lui Galileo Galilei şi al învăţatului ieşean Solomon ben Arayo, ajunge şi la poalele Ceahlăului, scriind despre cele ce l-au impresionat. Notele sale de călătorie au fost publicate de H.S. Brucker în cartea “Locuitorii bătrânei păduri, o poveste istorică”, în care se aminteşte despre o apă vindecătoare aflată pe munte, numită “Lacul veacului”, pe care “locuitorii bătrânei păduri” o cunoşteau şi foloseau. El îi pomeneşte pe “oamenii şi călugării cunoscători ai multor legende şi poveşti”. Interesul său pentru acest munte este dat de existenţa unui coetnic al său, cărturarul evreu Hachiv di Honori, fugit din Olanda de frica Inchiziţiei şi stabilit pe aceste locuri cu familia sa. Tradiţiile evreieşti atribuie “Izvorului Rece” de pe platoul muntelui numele de “Fântâna Rabinului”, în memoria lui di Honori, trăitor pe aceste locuri, care se îmbăia aici adeseori. Pincu Pascal  a tradus din idiş amintita lucrare din care aflăm despre “Pustia Jidovilor” şi despre “Lacul Veacului”, cu ape stătătoare, cunoscute de locuitorii “bătrânei păduri”. Pe Ceahlău nu găsim astăzi un lac, dar aflăm despre un lac într-un document din 1641, situat între Toaca şi Ocolaşul Mare. I.S. Del Medigo vorbea despre legendele şi poveştile aflate de la locuitori, dar nu le-a lăsat şi posterităţii. H.Z. Brucker nota pe marginea memoriilor lui Del Medigo: “Am suit de multe ori Ceahlăul, am stat de vorbă cu oamenii de munte şi cu călugării de la care am aflat şi eu aceste legende şi poveşti şi asta ca să mă conving de spusele medicului călător” (cronicarul comunității evreiești din Neamț, Josef Kaufman, a scris şi el despre aceste lucruri).

La 1641, Vasile Lupu şi-a dorit să asigure proprietăţile ctitoriei fratelui său Gheorghe Lupu, Mănăstirea Pionul, şi a trimis pe mitropolitul Varlaam, episcopi şi alţi înalţi prelaţi să stabilească hotarele mănăstirii. De bună seamă că a fost pe Ceahlău, dat fiind faptul că documentul datează din ziua următoare hramului muntelui şi nu putem crede că mitropolitul a fost să vegheze stabilirea „bourilor” până sus pe munte fără să participe la liturghia rituală de “Schimbarea la Faţă”.

Un alt călător prin Moldova medievală, în timpul lui Vasile Lupu, misionarul catolic Marco Bandini, ajunge la Piatra-Neamţ şi la marile mănăstiri ale ţinutului: Bistriţa şi Neamţ. Află despre micile schituri de sub Ceahlău, dar nu ajunge până la ele. În al său Codex Bandinus, cercetat şi de nemţeanul nostru V.A. Urechia, pomeneşte despre “vestita vale a Hangăului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori”. Nicolae Iorga afla în documentele cercetate pentru a alcătui “Istoria românilor prin călătorii” despre o călătorie a trei englezi în 1703 pe Ceahlău: Paget, d’Antermony, Fowlkner, dar nu oferă detalii despre călătorie.

Marele cărturar umanist Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei (1710-1711), în lucrarea sa “Descriptio Moldaviae” face referiri la zonele montane ale ţării sale şi bineînţeles şi la Ceahlău, dar, se pare, doar din cele auzite de la alţii. El este primul care îl localizează pe o hartă, cea dintâi a Moldovei. El scria despre Ceahlău astfel: “Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul şi Pelias. Este aşezat în părţile Neamţului, nu departe de izvorul Tazlăului şi mijlocul este acoperit de zăpezi veşnice; pe vârful lui nu se găseşte nici un pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său, care se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede ce se năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte”. Într-adevăr, este cel mai înalt munte al Moldovei, dar situat la 40 de kilometri de izvoarele Tazlăului şi zăpezile de pe munte nu sunt veşnice. În ciuda unor inexactităţi, menţiunile lui Cantemir se constituie într-o primă caracterizare a Muntelui Ceahlău. El afirmă rolul muntelui de “far călăuzitor”, fapt menţionat de urmaşii eruditului domnitor, călători străini sau locuitori ai Moldovei. Cărturarul moldovean mai scria: “Înălţimea cea mai mare a muntelui se poate vedea mai cu seamă atunci când pe timp senin, la asfiinţitul soarelui el poate fi zărit de la Cetatea Albă, cetate ce se află la 60 de ceasuri depărtare”. Dimitrie Cantemir a fost în călătorie de-a lungul Moldovei înainte de 1700, cu doamna Casandra Cantacuzino şi se poate să fi ajuns şi la poale de Ceahlău. Dumitru Almaş crede că ar fi fost la o vânătoare. Se spune că domnitorul ar fi fost şi la Borca, să bea borcut şi să facă băi, şi Borca e la nici 40 de kilometri de Ceahlău.

Veniamin Costache a fost de mai multe ori pe Ceahlău, prima dată la 1802, când nu era încă mitropolit. A îndemnat pe călugării de la Durău să facă adăposturi pentru drumeţi. La 1809, a urcat pe munte şi a sfinţit izvorul care s-a numit de-atunci “Fântâna Mitropolitului”, a ţinut slujbă, iar în 1835, a însoţit pe domnitorul Mihail Sturza. În 1835, Mihail Sturza, după un popas la Mănăstirea Pionul, a urcat  prin Jgheabul Gardurilor (se va numi apoi şi Jgheabul lui Vodă), doarme sub Toaca, lângă un foc de jnepeni, dar vremea rea (deşi era 18 iulie) îl face să scurteze excursia şi să coboare. Vom continua itinerarul nostru cu marele cărturar Gheorghe Asachi, prezența sa fiind foarte importantă pentru muntele Ceahlău și spiritualitatea sa, el făcând cunoscut prin pana sa mitul etnogenezei – “Dochia şi Traian”. (Prof. Daniel DIEACONU)