Societatea studenţească „Arboroasa” din Bucovina şi lupta sa pentru emancipare naţională

Războiul din Ucraina este cel mai important subiect de presă al anului. Românii îşi aţintesc din nou privirile asupra Bucovinei, asupra teritoriului ce astăzi nu mai este românesc. Îşi amintesc de raptul austriac, de colonizările cu ruteni, evrei, nemţi şi slovaci, de pierderea privilegiilor şi moşiilor de către populaţia românească. De creşterea puterii (demografice, politice, administrative) rutenilor, pe care habsburgii i-au promovat pentru a lovi în români sau poloni. Ne-am dorit să evidenţiem prin acest articol lupta pentru emancipare naţională a societăţii studenţeşti „Arboroasa” din Bucovina, foarte importantă în deşteptarea sentimentului naţional în această provincie, în lupta pentru „dumirire naţională”, cum spunea artistul Şerban Corneliu Popa, care insista (şi subscriem) pe faptul că Mihai Eminescu a fost „poetul dumiririi naţionale” şi un luptător pentru Bucovina. Iar Ciprian Porumbescu, parafrazând, a fost „cântăreţul dumiririi naţionale”. Niciunul nu a avut fericirea de-a vedea Bucovina lipită de România Mare.

După revoluţia din 1848, lupta naţională a românilor din Imperiul austriac se mută şi pe teren cultural. Capătă o nouă activizare şi noi valenţe după 1860, când iau fiinţă în Transilvania, Crişana, Maramureş şi Bucovina primele aşezăminte cultural-naţionale. Rolul lor era de a trezi la viaţă naţională activă întreaga populaţie românească din aceste teritorii.

Societăţile culturale din Bucovina au grupat în jurul lor personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale din Bucovina şi celelalte provincii româneşti: Constantin şi Alexandru Hurmuzachi, I.Gh. Sbiera, T.V. Ştefanelli, Dimitrie Onciul, Ion Nistor, Simion Florea Marian, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Vasile Alecsandri sau Ioan Slavici. Personalităţi de o parte şi de alta a Carpaţilor au intensificat relaţiile cu celelalte provincii româneşti, creând momente înălţătoare pentru unitatea noastră naţională precum „Serbarea de la Putna”, din 1871, comemorarea lui Creangă în Bucovina, congresele studenţeşti, excursii, turnee teatrale ş.a.

În 1875, împăratul „dăruieşte” Bucovinei o universitate, un dar danaic pentru români, înfiinţată la Cernăuţi, care va fi de la început germană, doar la Facultatea de Teologie predându-se şi în română. Era, de altfel, dorinţa imperialilor de a crea o fortăreaţă a germanismului prin universitate şi atragerea studenţilor aflaţi sub influenţa universităţilor polone, române sau maghiare. Şi ca urmare a înfiinţării universităţii, şi cu prezenţa unor studenţi români, s-au fondat şi primele societăţi studenţeşti. Prima organizaţie a studenţilor români a fost „Arboroasa”, iar Gherasim Buliga a fost primul președinte, urmat apoi de Ciprian Porumbescu, cel de-al doilea preşedinte şi de altfel şi ultimul.

În 1877, aflând despre faptul că guvernul român a hotărât să aloce 1.000 de lei pentru organizațiile culturale aflate în afara granițelor țării, conducerea „Arboroasei” a cerut o parte din acești bani și a primit 250 de lei. În aceeași vară, în timp ce armata română obținea victorii în Războiul de Independenţă, membrii „Arboroasei” au fost bucuroși, sărbătorind succesele „fraților ce luptau dincolo”. În şedinţa din 30 septembrie 1877, vicepreşedintele societăţii, Zaharia Voronca, făcu propunerea de a se trimite la Iaşi „un omagiu de condoleanţă” cu prilejul aniversării asasinării lui Ghica din partea „junimei române din partea detrunchiată a vechii Moldove”. La 1 octombrie 1877, membrii societății au trimis această telegramă de condoleanțe Primăriei orașului Iaşi din România, cu scopul de a marca cei 100 de ani trecuți scurși de la decapitarea domnului Grigore al III-lea Ghica care a refuzat să cedeze teritoriul Bucovinei către statul austriac. O a doua telegramă, de această dată de felicitare, a fost trimisă în capitala românească Bucureşti pentru a marca căderea Plevnei în timpul războiului. Telegrama spunea aşa: „Arboroasa, societatea tinerimei române, din ţinutul rupt din trupul străvechiu al Moldovei, exprimă condoleanţele membrilor ei pentru decapitarea princepelui. Comitetul”.

S-a aflat despre prima telegramă de la consulul austriac de la Iaşi. La 10 noiembrie, funcţionarul Franz Steiner descinde la Societatea „Arboroasa” și ridică adresa Ministerului român împreună cu procesele verbale ale Comitetului arboroşean. Materialul ridicat se vădeşte compromiţător. Ținând seama și de subvențiile primite din partea României, autoritățile imperiale austriece au considerat aceste două telegrame ca fiind acte de trădare și au desființat societatea pe 11 noiembrie. La 15 noiembrie au fost arestaţi cei patru arboroşeni din comitet, iar Porumbescu, aflat la Stupca, fu adus cu jandarmii. Au fost duşi la închisoare şi ţinuţi în condiţii mizerabile, împreună cu ucigaşi şi borfaşi de rând. În același timp, au fost urmăriți și alți studenți, din care mulți au fost siliți a se refugia. Ciprian Porumbescu a scris în închisoare cântecul „Suspinul prizonierului”, rezultat al stării sufleteşti a sensibilului compozitor.

Această acțiune a determinat o reacție puternică în presa de limbă română, atât în Oradea (oraș aflat atunci pe teritoriul Ungariei), cât și la Iași și București. În special, un articol de C.A. Rosetti publicat în mod repetat în „Românul” a creat agitație în cercurile diplomatice din București. Procesul a atras atenția lui Mihai Eminescu care este foarte vehement în a condamna politica curţii imperiale de la Viena față de românii din Bucovina. „Curierul de Iași”, înregistrând „trista și revoltătoarea știre, subliniază că Austria nu e la primul său act de brutalitate față de Bucovina românească, supusă duiumului de șicane din partea străinilor de țară”.

Cei mai vestiţi avocaţi din Cernăuţi au primit apărarea celor cinci, ca o „afacere de onoare”, adică fără nici o remuneraţie. Mărinimosul boier din Stupca, Alecu, cavaler de Popovici, şi-a oferit drept cauţiune toată moşia sa.

Procesul era unul de „înaltă trădare” conform motivelor:

Comitetul trimisese telegrama către primarul Iașului;
Cu ocazia unei mici serbări, membrii „Arboroasei” ridicaseră toasturi în sănătatea românilor, a Domnitorului Carol I și a vitezei armate române;
Au fluierat, în clasă, pe profesorul de drept roman, când își permise acesta să insulte națiunea română;
Fiindcă Societatea „Arboroasa” a corespondat cu Ministerul Instrucțiunii Publice din România, obținând o subvenție de 250 lei noi.

Acuzații au fost achitați prin verdictul unanim al juriului și au fost eliberați după ce au fost ținuți în închisoare timp de unsprezece săptămâni. Dar Parchetul continuă prin a urmări pe toți studenții români de la universitatea de acolo, a face percheziții pe la casele lor, precum și pe la mulți alți români notabili din Cernăuți și Bucovina. Zaharia Voronca a trecut în România, la Iaşi, iar trei dintre colegii săi au apărut în faţa consiliului disciplinar al Universităţii. Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit în închisoare de plămâni şi va muri înainte de 30 de ani. O pierdere nemăsurată pentru întreg neamul românesc.

Spiritul “Arboroasei” va fi dus însă mai departe de Societatea “Junimea” bucovineană, care se înfiinţează în anul 1878, care va prelua şi imnul şi deviza vechii societăţi şi-l va numi pe T.V. Ştefanelli membru de onoare. În decembrie 1878, „Junimea” pornea la drum, conducător fiind Dimitrie Onciul, devenit un nume de elită al spiritualității românești, iar secretar ilustrul Ciprian Porumbescu, fost preşedinte al „Arboroasei”, deci o continuitate şi la nivelul de vârf al conducerii. Şedinţa de constituire s-a ţinut sub preşedinţia lui Gherasim Buliga, membru fondator şi al „Arboroasei” şi prim preşedinte al acesteia.

„Arboroasa” a fost desfiinţată, dar „Junimea” se ridică la prestigiul ei, continuând lupta de emancipare naţională, iar membrii şcoliţi la „Junimea” se vor afla în primele rânduri ale artizanilor unirii cu România. Dacă Ciprian Porumbescu nu a putut fi părtaş la solemnul eveniment, au fost tovarăşii şi urmaşii săi arboroşeni şi junimişti, în frunte cu Orest Popescu, Iancu Nistor sau Dorimedont Popovici. Unirea Bucovinei cu România la 1918 nu s-ar fi putut realiza fără efortul studenţilor cernăuţeni. România Mare a fost un vis împlinit pentru mai bine de două decenii, dar o clasă politică condusă de regele Carol al II-lea a fost martoră a destrămării ei fără riposta unui singur glonţ românesc. Au dorit să conducă, atât Carol, cât şi cei din jurul său, să fie în frunte cu orice preţ, chiar dacă ţara era una ciuntită, iar mare parte din codrii Ţării Fagilor se prăbuşeau în faţa secerii sovietice. (Prof. dr. Daniel DIEACONU)