DEZROBIREA „ŢIGANILOR” (ROMILOR)

Romii („ţiganii”) au ajuns în spaţiul românesc în secolul al XIV-lea, după o lungă migraţie pornită din India, după cum au demonstrat studiile de filologie comparată începute în secolul al XVIII-lea. În spaţiul românesc au avut două caracteristici, care i-au definit până la jumătatea secolului al XIX-lea: nomadismul şi robia. Situaţia lor socială, pitorescul înfăţişării, al îmbrăcămintei, al obiceiurilor şi al tradiţiilor a atras atenţia, în special a străinilor, care au scris depre ei, zugrăvindu-i în interesante culori. Dedicăm acest articol unui moment crucial al istoriei lor: dezrobirea sau emanciparea, după cum a mai fost numită.

Termenul „ţigan” este considerat peiorativ astăzi, desemnând o categorie marginală a societăţii, reprezentanţii acestei etnii cer să fie folosit etnonimul „rrom” sau „rom”, termen existent în limba rromani. Pentru perioada veche vom folosi termenul „ţigani”, prezent astfel în documentele vremii sau în scrierile călătorilor străini sau români.

„Ţiganii” din Moldova şi Ţara Românească au fost încă de la sosirea lor robi. Sunt astfel numiţi în documente de cancelarie de la Dan I, Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun. Dacă la început cei mai mulţi dintre robi au fost domneşti şi situaţia lor era de cvasi-libertate, putând străbate ţara cu meşteşugul şi cu corturile lor, doar în timpul sezonului rece zăbovind mai mult pe o moşie sau pe întinsele domenii ale statului care existau la venirea lor în spaţiul românesc (secolele al XIV-lea şi al XV-lea), cu timpul, mulţi dintre ţigani au intrat în proprietatea mănăstirilor şi a boierilor. Unii dintre ei au devenit „ţigani de ogor” sau „ţigani căsaşi”, numiţi şi „vătraşi”, făcând munci grele pentru stăpânii lor. Unii dintre boieri, dar şi oamenii ai Bisericii, abuzau de proprietatea lor „umblătoare” şi am constat numeroasele „fugi” ale robilor de la un stăpân la altul sau în altă ţară. În ţinutul Neamţului, mănăstirile au avut sute de sălaşuri de robi „ţigani”: Bistriţa, Neamţ, Secu sau Buhalniţa.

Călătorii străini constatau această situaţie a „ţiganilor” (care le provoca „când milă, când scârbă”) din secolul al XV-lea şi până la dezrobire. Un student englez aflat în călătorie prin Balcani, prezent la Turnu Roşu în anul 1794, rămâne impresionat de faptul că ţiganii sunt „vânduţi precum boii”. Un altul surprinde o realitate specifică Moldovei şi Ţării Româneşti din această perioadă: „Boierii sunt stăpânii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex”.

Documentele domneşti care fac referire la această stare de fapt o justifică prin „obiceiul pământului”. Şi într-adevăr, contau mai puţin pravilele de inspiraţie bizantină şi mai mult cutuma ţării. Chiar şi la începutul veacului al XIX-lea, în „Codul Callimachi” din Moldova (1817), se arată că robia „este împotriva firescului drit al omului, dar ea a fost urmată din vechime”. Legile secolului al XVIII-lea încearcă să reformeze situaţia socială a robilor ţigani, dar, cu toată buna intenţie a unor domni „luminaţi”, conservatorismul marilor boieri înlătura utilitatea unor astfel de întreprinderi. Să menţionăm „Aşezământul lui Constantin Mavrocordat” din 1743, din Moldova, care interzice stăpânilor să-i despartă pe soţii ţigani sau „anaforaua” lui Grigore al III-lea Ghica, care cere să nu se mai dăruie separat membrii aceleaşi familii. Mitropolitul a sprijinit această lege: „Şi ei sunt făcuţi tot de Dumnezeu ca şi ceilalţi oameni şi este mare păcat de a fi împărţiţi ca nişte dobitoace”.

Să amintim şi „Hrisovul de aşezământ” al lui Mihail Şuţu din 1793, care cerea să nu se mai dea danie „ţigani domneşti” şi să se respecte „obiceiurile şi pronomiile” (privilegiile). Căsătoriile mixte erau rare şi de-a lungul Evului Mediu, atrăgeau pierderea libertăţii pentru soţul neţigan. C.A. Ipsilanti, într-un act din 1804, impune pedepse grele pentru astfel de însoţiri-pentru stăpâni, preoţii ce oficiau cununia şi cei care cutezau să se căsătorească.

Cu toate aceste încercări modernizatoare realizate sub influenţa apuseană, instituţia robiei nu s-a schimbat, statul nu a intervenit în raporturile dintre stăpâni şi robi. Şi acest fapt se menţine şi după 1821 şi chiar după 1831-1832, Regulamentele Organice, care au însemnat începutul procesului de modernizare instituţională şi legislativă, nu desfiinţează robia. Călătorii occidentali, mulţi dintre ei însufleţiţi de idealurile iluministe sau de cele revoluţionare franceze, sunt de cele mai multe ori scandalizaţi de statutul şi tratamentul degradant aplicat ţiganilor. Remarcă pitorescul şi exotismul ţiganului nomad, dar deplâng traiul ţiganului „vătraş”. Acesta era dispreţuit, trăia prost, n-avea nici o tragere spre muncă, încât era cu adevărat mânat de la spate cu biciul de către vătaf. Emile Kohly-Guggsberg scria într-un memoriu adresat autorităţilor în anul 1841, întrebând retoric: „Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate atâta timp cât se va putea citi într-unul dintre jurnalele voastre: de vândut ţigancă tânără?!” (s.n.)

Proprietară a mii de robi, Biserica nu renunţă la drepturile ei vechi de a folosi munca robilor ei ţigani şi s-a arătat la început reticentă la curentul aboliţionist, dar atunci când el a fost adoptat de o pleiadă de personalităţi ale vremii, s-a alăturat şi ea procesului eliberării ţiganilor.

Curentul aboliţionist a căpătat însemnătate prin adoptarea lui de către o generaţie şcolită în Occident, pătrunsă de idei reformatoare şi care începe să activeze în mişcările prepaşoptiste, ca apoi, la 1848, să proclame emanciparea ţiganilor, din păcate pentru o scurtă perioadă de timp, încât ţiganii nici măcar nu au ştiut că au fost pentru câteva săptămâni liberi. În Ţara Românească, boierii liberali Ion Câmpineanu şi fraţii Golescu şi-au eliberat ţiganii robi în 1834, un gest care a impresionat în epocă, dar a fost destul de greu urmat, iar în Moldova, la 31 ianuarie 1844, domnitorul Mihail Sturdza, sprijinit de mitropolit, eliberează pe ţiganii domneşti şi mănăstireşti.

În sprijinul dezrobirii activează mari personalităţi ale culturii româneşti, care încearcă să înfrângă cerbicia boierilor conservatori: Alecu Russo, Gheorghe Asachi (a scris piesa de teatru Ţiganii, care a fost prezentată public), Vasile Alecsandri (a scris Istoria unui galbân sau Vasile Porojan şi a fost printre primii boieri care şi-au eliberat robii), Theodor Codrescu (a tradus romanul Coliba unchiului Tom de H. Stowe pentru a sensibiliza opinia publică faţă de sclavia umană sub titlul de Bordeiul lui moşu Toma) şi, în mod special, Mihail Kogălniceanu. Ultimul numit este autorul unui prim studiu despre ţigani realizat în 1837, scris în franceză, publicat la Berlin (Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue de Cigains) şi tradus de Gheorghe Ghibănescu în anul 1900 şi publicat şi la Iaşi. Scopul declarat a fost „de a sluji pentru moment acele voci care s-au ridicat pentru ţigani”. El considera că ţiganii vătraşi se sedentarizaseră şi deveniseră civilizaţi şi îşi meritau cu prisosinţă libertatea. Pentru a împăca pe marii moşieri (din rândul cărora făcea şi el parte), proprietari a sute de robi ţigani, Mihail Kogălniceanu se exprima astfel: „Poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţinea robi şi declară libertatea ţiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de poporul român, iar patria, ca o mamă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească”.

Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, marcat de tragismul unei poveşti de dragoste dintre un ţigan rob al doamnei Profira Cantacuzino-Paşcanu şi o cameristă franţuzoaică, încheiată cu împuşcarea fetei şi sinuciderea băiatului, a întocmit în grabă un proiect de lege ce prevedea eliberarea tuturor ţiganilor robi. La 22 decembrie 1855, legea pentru dezrobirea ţiganilor particulari este votată în unanimitate în Divanul Moldovei. Sunt eliberaţi şi ultimii circa 5.000 de ţigani robi. La scurt timp, o asemenea lege este votată şi în Ţara Românească.

S-a încheiat un proces care a durat peste două decenii şi care a făcut ca robii „ţigani” din Moldova şi Ţara Românească să fie eliberaţi cu şapte ani mai devreme decât sclavii negri din Statele Unite ale Americii.

A început o a doua mare migraţie a romilor, care au ajuns până în Canada sau Argentina, romi care aveau în limba lor multe cuvinte de origine română (dialecte vlax). Dar cei mai mulţi dintre ei au rămas şi au încercat să-şi afle un loc şi un rol al lor ca oameni liberi. Din păcate, entuziasmul care a făcut pe marii boieri şi mănăstiri să elibereze pe „ţigani” fără despăgubire s-a risipit destul de repede şi problemele integrării acestei noi populaţii libere a Ţărilor Române s-au dovedit mai grele decât posibilităţile de rezolvare ale clasei politice din acea vreme, dar şi după aceea.

Prof. dr. Daniel DIEACONU