Istorie şi poveste de la Ştefan cel Mare la Principele Carol

Crăcăoanii este o localitate veche, cu oameni liberi în Evul Mediu, care îşi trimitea reprezentanţii cei mai vrednici să apere hotarele cu Ţara Ardealului şi trecătorile din munţi, răsplătiţi de domnitori cu privilegii şi scutiri. De la Crăcăoani, prin Mitocul Bălan, trecea vechiul drum de care spre „şesul” Hangului, ca apoi să ia calea Tulgheşului spre Ditrău sau Topliţa. Este parte a ţinutului mănăstirilor şi totodată a ţinutului zimbrului. Locuitorii sunt urmaşii plăieşilor de odinioară. Acest articol este dedicat lăcaşurilor monastice ale comunei: Horaiţa, mănăstire mare şi maiestuoasă, Horăicioara, cu vechi rădăcini ştefaniene, şi, ascuns în munte, schitul Bouleţ, şi s-a realizat printr-o colaborare mai veche cu regretatul profesor Cristian Vatamanu, cu Dionisie Savin şi Ilie Alexandru.

Mănăstirea Horaiţa şi biserica cu opt turle „ruseşti”

Într-o poiană din sprânceana unei măguri din Stânişoara aflăm Mănăstirea Horaiţa. Între 1822-1824, cuviosul părinte Irinarh Rosetti, călugăr de la Mănăstirea Neamţ, cu sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, ridica prima biserică din lemn a mănăstirii cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”. Înfiinţarea şi consolidarea mănăstirii au fost sprijinite şi de domnitorii Ioan Sandu-Sturdza (1822-1828) şi Mihail Sturdza (1834-1849). Primul i-a dat hrisovul la întemeiere, cel de-al doilea i-a legitimat existenţa, integrând-o între lăcaşurile bugetare ale ţării. Deşi Mănăstirea Horaiţa a fost înfiinţată în 1822, sunt documente potrivit cărora ea datează din secolul XV. Se consideră că la 11 iulie 1428, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, includea şi biserica din Horaiţa în rândul celor 52 de biserici (de mir şi mănăstiri), pe care le supunea jurisdicţional Mănăstirii Bistriţa.

Părintele Irinarh, ctitorul mănăstirii, devine primul stareţ al mănăstirii pe care o va conduce până la 1837, adunând în jurul său aproximativ 70 de călugări. În 1837, cuviosul Irinarh, îmbolnăvindu-se, s-a hotărât să meargă la Locurile Sfinte, pentru a se închina, retrăgându-se pentru restul vieţii sale în Palestina. Cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin, lasă ca stareţ al mănăstirii pe părintele Ermoghen Buhuş, care l-a însoţit de la Mănăstirea Neamţ.  În timpul stăreţiei sale este ridicată actuala biserică a mănăstirii, cu hramul “Botezul Domnului”, a cărei construcţie a început la 1848 şi a fost finalizată la 1867, fiind sfinţită la 20 octombrie de mitropolitul Moldovei – Calinic Miclescu.

La zidirea şi înzestrarea bisericii cu cele necesare au contribuit, pe lângă credincioşi, domnitorii din vremea aceea, Grigorie Alexandru Ghica şi Alexandru Ioan Cuza, şi mitropolitul Calinic Miclescu.

Biserica, având 30 m lungime, 17 m lăţime şi aproximativ 20 m înălţime, a fost construită exclusiv din piatră, numai bolţile sunt din cărămidă. Grosimea pereţilor variază între 1,6 şi 4 metri. În evoluţia arhitecturii moldoveneşti, biserica Mănăstirii Horaiţa, ca stil, este unică, aici fiind prezente elemente din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti în numărul şi configuraţia celor 8 turle. Pictura, în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu, a fost executată de Mihai Chiuaru cu ucenicii săi între 1988-1993 şi sfinţită la 4 iulie 1993 de către I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Impresionantă este catapeteasma bisericii, lucrată – după părerea unora – la Viena. Alte surse ne informează că aceasta ar fi fost realizată cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1867) de către unii sculptori în lemn din apropiere. Sculptura în sine relevă ultima supravieţuire a barocului, familiar majorităţii catapetesmelor româneşti din a doua jumătate a secolului XIX. În structura ei se află 3 tipuri de lemn: tei, păr şi tuia. Catapeteasma este unicat în ţară, probabil şi în lume, în primul rând datorită aşezării amvonului – deasupra uşilor împărăteşti – amvon care, în tradiţia Bisericii, îşi are locul în partea de Nord şi nu în Est, cum se află aici. În al doilea rând, datorită dispunerii neconforme cu tradiţia ortodoxă a două registre: registrul sfinţilor apostoli, de-a lungul unui bandou semicircular ce are în centru icoana Deisis, şi registrul profeţilor Vechiului Testament, în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă de vie din lemn sculptat, aurit, ce se ridică de la extremităţile catapetesmei până deasupra amvonului.

Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este icoana Maicii Domnului “Izbăvitoare de secetă” – făcătoare de minuni. Distinsă ca valoare artistică, realizată în prima jumătate a secolului XVIII, ea provine din vechea biserică de lemn a Horaiţei (1824). Îmbrăcămintea în argint a icoanei a fost realizată în a doua jumătate a secolului XIX.

Pe latura nordică a complexului mănăstiresc se află paraclisul “Sfântului Ierarh Nicolae” în care se oficiază sfintele slujbe în timpul iernii. El a fost construit între 1850-1852, în timpul stăreţiei  arhimandritului Ermoghen. Tot în timpul cuviosului părinte Ermoghen Buhuş a fost construit şi turnul clopotniţă (1853-1855), la al cărui prim nivel a fost făcut un alt paraclis, de dimensiuni mai mici, care poartă hramul Mănăstirii “Pogorârea Duhului Sfânt”.

La Horaiţa a fost surghiunit principele Carol, fiul regelui Ferdinand şi al reginei Maria, după fuga sa la Odessa şi căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino din 1918. A stat aici 75 de zile şi s-au păstrat, după spusele călugărilor bătrâni, obiecte de mobilier aduse atunci pentru confortul său.  Pedeapsa sa nu a fost una grea, ci prilej pentru prinţ de chiolhanuri şi partide de vânătoare.

Mănăstirea Horăicioara

Mănăstirea Horăicioara sau Horaiţa Veche – “un adevărat cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene”, după cum spunea scriitorul Calistrat Hogaş, rememorând ale sale amintiri dintr-o călătorie efectuată aici în vara anului 1881 – ia fiinţă în a doua jumătate a secolului XV (1466), după cum menţionează tradiţia orală consemnată în tinda bisericii. În 1480, Arhimandritul Chiriac, la porunca Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, ridică, din lemn, prima biserică a acestui aşezământ monahal, cu hramul “Buna Vestire”. Astăzi, locul Sfintei Mese a bisericii de la 1480 este marcat de o lespede de piatră pusă în 1937 cu cheltuiala soţilor Epifanie şi Aglaia Curcut din satul Mitocul Bălan.

Mănăstirea Horăicioara se află la 900 m altitudine într-un cadru natural deosebit de pitoresc. Biserica actuală a fost ridicată din piatră, în 1868, de către Arhimandritul Ermoghen Buhuş – stareţul mănăstirii – şi sfinţită la 20 octombrie de arhiereul Isaia, episcop vicar al Episcopiei Romanului. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului, cunoscută ca făcătoare de minuni. Catapeteasma bisericii, în stil gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confecţionată, probabil, cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).

Schitul Bouleț – un mic lăcaş de smerenie ascuns în codri

Vasile, fiul lui Dumitru și Maria Ghindăoanu, a lăsat devreme cele lumești și și-a îndreptat pașii spre cele duhovnicești, devenind monah cu numele de Victor. Pașii l-au purtat în Schitul Codrii Pașcanilor, unde s-a ocupat de multe lucrări ale mănăstiri de acolo, chilii și o început o maiestuoasă biserică (din 1993, din 1991 până atunci fiind schit de maici). De aici, a plecat în Dobrogea, pe calea ocrotitorului și încreștinătorului ținutului românesc, Sfântul Apostol Andrei. Nimic, însă, nu s-a putut compara cu dragostea de ținuturile natale, cu liniștea codrilor Neamțului, fapt care îl determină pe părintele Victor să se întoarcă în satul natal, iar tatăl său să doneze Mănăstirii Almaș proprietatea pe care o avea lângă pârâul Bouleț, iar aici s-a ridicat o mică bisericuță, cu trapeză și mai multe anexe.

Construcția a început în 2014, dar în scurt timp a evoluat destul de mult, părintele, prin glasul său dulce și plin de înțelepciune, reușind să atragă mulți ctitori și sprijitori ai acestui sfânt lăcaș. O dovadă a sfințeniei locului și a harului părintelui este și mulțimea de credincioși care vin la acest mic loc de rugăciune în fiecare zi de sărbătoare, umplând, în zilele libere și calde, valea mirifică a pârâului Bouleț. Nimic pentru sine, pare o deviză a părintelui, deoarece de fiecare dată, după slujbele din sărbători, creștinii sunt invitați la un ospăț frățesc în trapeza mănăstirii. Accesul la schit se face foarte simplu, din Cracăul-Negru, după ce se termină drumul asfaltat, pe un foarte bun drum pietruit de vreo 8-9 km se poate ajunge la schit. Este așezat într-o zonă care îndeamnă pe orice vizitator și/sau pelerin la liniște duhovnicească și pace cu sinele.

Prof. dr. Daniel DIEACONU