Nu cămaşa cu altiţă, ci creşterea lipiţanului e marea victorie de la UNESCO!

Vestea venită de la UNESCO, exact de Ziua noastră naţională, în legătură cu includerea Artei cămăşii cu altiţă în Lista Patrimoniului Imaterial al Umanităţii, ca element de identitate culturală în România şi Republica Moldova, a produs un firesc val de emoţie. Abundenţa de ştiri a fost una pe măsură. Lauda de sine a oficialilor noştri implicaţi în aprobarea dosarului nu poate însă ascunde o întrebare legitimă: de ce a durat atât de mult, din moment ce identitatea era clară şi fără concurenţă? Un detaliu ignorat cu totul spune multe despre responsabilitatea şi priorităţile „profesioniştilor” în domeniu. Ministerul Culturii din România şi Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării din Republica au finalizat dosarul transnaţional pentru UNESCO, dosar coordonat de România, abia la sfârşitul lunii martie 2021! Dovada este aici, într-un comicat de presă al Ministerului Culturii din 21 iunie 2021. Trecuse ceva timp de la căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), Revoluţia Română din decembrie 1989 sau proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991).

Răspândacii s-au încurcat în cămăşi

Dacă se documentau, dacă citeau măcar comunicatul evocat, pasionaţii răspândaci contemporani, ancoraţi preponderent în televizuini şi varii instrumente on-line, aflau cel puţin următoarele despre cămaşa cu altiţă ca piesă de bază a costumului popular femeiesc de sărbătoare:

e cămașa femeiască de tip carpatic: încrețită în jurul gâtului pe bentiță și cu repartiția ornamentelor potrivit tradiției: pe piept, pe altiță, de-a lungul mânecii, iar lățimile de pânză sunt încrețite în jurul gâtului;
altița: „partea mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (…), când e brodată cu cusături” (Dicționarul Academiei, 1907), „broderie lată, făcută cu arnici sau cu mătase pe umerii iilor” (Dicționarul explicativ al limbii române, 1958); lat. altitiaprovine din lat. altus-a-um, adj. = „înalt”.

Camasa cu altita din Moldova de nord - Nu cămaşa cu altiţă, ci creşterea lipiţanului e marea victorie de la UNESCO! — Sursă foto: cultura.ro

Mai mult, elanul exaltaţilor s-ar fi domolit dacă citeau expunerea dr. Adina Hulubaş, care explica de ce dosarul UNESCO e despre cămașa cu altiță și nu despre ie:

„Hărțile dialectale realizate de cerceătorii care au realizat Atlasul lingvistic român pe regiuni nu consemnează decât accidental termenul „ie”, întrebarea pe baza cărora s-au făcut cercetările pe teren în anii ’60 și ’70 ai secolului trecut fiind formulată indirect: „Ce cos femeile pe partea de sus, la umăr”. Răspunsul căutat era „altița” sau „umărarul”, cu variantele regionale „fluturi”, „flori” etc. Lipsa unei întrebări privitoare la „ie” din chestionarul dialectologilor indică faptul că acest cuvânt nu are relevanță la nivel dialectal, aparține preponderant limbii literare. Cercetătorii consideră că a avut loc o uniformizare a termenilor folosiți în vorbire prin intermediul școlii, al propagandei despre costumul național, precum și prin organizarea de festivaluri.

În formularul de candidatură pentru Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Omenirii UNESCO, se completează, alături de termenul standard „cămașă cu altiță” și denumirile identificate de specialiști la nivelul comunităților locale, creatoare ale acestui element de patrimoniu, cum ar fi: ciupag (Oltenia, Muntenia, Transilvania), cu umăraș (sudul Transilvaniei), fetească (Transilvania), spăcel (Arad), cămașă zoroclie (Teleorman), mânecar (Loviște, Vâlcea), cămașă răsucită (Vrancea), cămeșă cu lăncez (Neamț, Suceava)”.

Să nu uităm a XI-a Poruncă…

Marea victorie obţinută la Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității, reunit la Rabat, în Maroc, e alta. Alături de Austria, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Italia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, România face parte dintre ţările unde este recunoscută tradiţia de creştere a cailor de rasă lipiţană, ţări în care acest patrimoniu este păstrat activ şi neîntrerupt! Dosarul a fost coordonat de Slovenia şi a fost depus pe 25 martie 2020.

Cal lipitan via cnr unesco - Nu cămaşa cu altiţă, ci creşterea lipiţanului e marea victorie de la UNESCO! — Sursă foto: cnr-unesco.ro

În comunicatul de presă dedicat cailor, Ministerul Culturii subliniază meritele Ioanei Baskerville în cadrul Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii, care a beneficiat de sprijinul constant şi expertiza specialiştilor de la Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia de Creştere, Exploatare şi Ameliorare a Cabalinelor. Curios, Adrian Cioroianu, ambasadorul României la UNESCO la momentul cu depunerea dosarului, nu este pomenit.

Lipsesc şi altele date importante. De pildă că direcţia din cadrul Romsilva administrează din 2002 un număr de 12 herghelii, 4 depozite de armăsari și o unitate nepopulată cu cabaline la Balc. Hergheliile sunt ferme de elită al căror rol este acela de a obține progresul genetic și de a menține variabilitatea genetică a nucleelor de rasă, iar depozitele de armăsari au rolul de a multiplica și de a transfera progresul genetic obținut în herghelii către populațiile de cai de rasă deținute de crescătorii privați sau către populațiile de animale din marea creștere (amănunte aici). Două dintre herghelii sunt cu cai lipiţani. Una, cu adevărat istorică, fondată în 1874 şi populată de la început cu un efectiv de lipiţani, este la Sâmbăta de Jos (judeţul Braşov). A doua, cea de la Beclean (judeţul Bistriţa Năsăud), a luat fiinţă în 1970 ca depozit de armăsari. Herghelie propriu-zisă devine în 1978, iar din 1993 se cresc şi lipiţani.

Pe partea de istorie şi culturalizare în privinţa acestei rase, n-ai voie să nu menţionezi că în varianta sa modernă a fost creată în 1580, în localitatea Lipizza din sudul Imperiului Habsburgic (astăzi Lipica din Slovenia). Relevante în acest sens, relevante sunt informaţiile din alt comunicat cultural de presă, dat publicităţii pe 3 aprilie 2020 de Comisia Naţională a României peentru UNESCO:

Rasa lipiţană apare după anul 1580, atunci când arhiducele Karl von Habsburg a înfiinţat herghelia de la Lipizza, din sudul Imperiului Habsburgic (astăzi, Lipica, Slovenia). Astfel au apărut “linii de sânge” precum Pluto, Conversano, Neapolitano, Maestoso şi Favory. Linia Siglavy, de provenienţă arabă, a fost introdusă mai târziu, în secolul al XIX-lea, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX au fost întemeiate două noi „linii de sânge”: Tulipan şi Incitato.
● În România tradiția creșterii cailor lipițani își are originea în secolul al XVIII-lea, fiind strîns legată de hergheliile Imperiului Habsburgic. Prima atestare documentară pe teritoriul României de astăzi datează din 1874, când a fost mutată herghelia imperială de la Mezőhegyes (Ungaria) pe un domeniu de stat al Imperiului, aflat la Sâmbăta de Jos.
● În 1920, se înființează Herghelia de Stat Sâmbăta de Jos, reunind exemplare de la crescătorii din satele Țării Făgărașului, aflate în vecinătatea hergheliei. Efectivele crescătoriei au sporit an de an, astfel încât la mijlocul anilor ’80, herghelia de la Sâmbăta de Jos ajungea să fie cea mai mare unitate de creştere a calului lipiţan din lume. Lipiţanul născut şi crescut în ţara noastră a fost exportat în Suedia, Iugoslavia, Olanda şi Austria, iar în Statele Unite ale Americii (în statul Michigan) a fost creată chiar o “linie de sânge” denumită Maestoso-România. Astăzi, la Herghelia Sâmbăta de Jos sunt crescute 7 din cele 8 linii ale rasei, ceea ce face din aceasta una dintre cele mai importante din lume. De-a lungul timpului, popularitatea cailor din această rasă a fost sporită de ținuta lor elegantă și impunătoare, rezistența la efort, inteligență și devotament.
● Specificul creșterii cailor lipițani este reprezentat de un set de cunoștințe, practici și aptitudini legate de creșterea, îngrijirea și antrenarea exemplarelor, transmise cu precădere pe cale orală și din generație în generație. La aceste elemente se adaugă o serie de practici culturale și sociale dezvoltate de comunități ca parte a unor ritualuri, evenimente, competiții ecvestre și meșteșuguri tradiționale specifice: potcovar, șelar, curelar, herghelegiu.

Victoria repurtată pe linia cailor este cu atât mai importantă cu cât călăria nu se află pe lista sporturilor prioritare prezentată de către Novak Carol-Eduard, ministrul udemersit urcat în şa politică peste tineretul şi sportul din România. Cu ani în urmă, pentru cine a uitat, Cristian Ţopescu decreta la Piatra-Neamţ: „Dacă Dumnezeu ar fi dat şi a XI-a Poruncă, aceasta era: să iubiţi calul!”

Viorel COSMA