România, ultimul bal (II)

Primul episod aici

Dinamica din ultima perioadă de pe frontul mixt de Est, în secțiunea sa politică, la care țara noastră – de voie, de nevoie – este racordată, are parte de o prezentare ce a devenit dominant înșelătoare, mai ales din cauza abordărilor fracționate. Ca la comandă. Asta nu face decât să confirme și să ducă la un nivel superior de gravitate avertismentul din finalul episodului precedent, anume că „adevăratele relații cu Ucraina și în special cu Republica Moldova, expunerea noastră față de Ucraina și mai ales față de Republica Moldova sunt prezentate cel puțin defect”.

Sub aparența reînvierii opțiunilor unioniste și exploziei de bune intenții față de Republica Moldova, se furnizează românilor varii povești emoționante și dezvăluiri captivante, care au certe şi firave legături cu realitatea istorică, eludând însă pe fond decizii și fapte esențiale. Fără considerarea celor din urmă, suntem supuși unui risc enorm.

Tzambal by Laurentiu Dimisca - România, ultimul bal (II) — Ţambalul şi ţambalizarea, simboluri comune pe ambele maluri ale Prutului. (Lucrare de Laurenţiu Dimişcă

Proaspăta diversiune cu sinistrul magnat George Constantin Păunescu, de la televizuina Realitatea Plus, ar trebui să sune de fapt ca un clopot al trezirii pe invers față de cea țintită, ca la comandă, de „mărturisiri”. Individul, dovedit cu acte a fi un favorit al regimului ceaușist și al Securității în cele mai perfide manifestări ale lor, a avut – printre altele – interdicție de a călca în Italia pe urma activităților desfășurate înainte de Revoluție la Milano.

E beneficiar de marcă al devalizării BANCOREX în parteneriat cu fostul președinte-gropar Răzvan Temeșan, răpus de COVID în octombrie 2020. Acum, nu scoate o vorbă despre Temeșan. De parcă nu prin răposat, acoperit de Direcția de Informații Externe a Securității, s-a consolidat afacerea „mărturisitorului”, Grupul GCP, cel mai tare din țară în afaceri în anii ’90. Trei sute de milioane dolari, cât era într-o vreme expunerea statului român prin bancă față de grupul de afaceri, e o sumă care nu impresionează astăzi. În epocă, Banca Națională a României nu visa să aibă această rezervă valutară! Aceeași BNR, cu eternul președinte Manole, pardon!, Mugur Isărescu, a patronat tot jaful bancar post-revoluționar din România.

Ca din senin, George Constantin Păunescu l-a acuzat de jefuirea României pe Dan Pascariu, președinte al Băncii Române de Comerț Exterior (BRCE, devenită BANCOREX în 1995 – n.a.) între decembrie 1990 și februarie 1994. Taman în timpul lui Pascariu s-a făcut restructurarea băncii și transformarea ei în bancă comercială universală, valorificând potențialul excepțional și credibilitatea dobândite anterior pe piața internațională. Believe it or not, BRCE a fost singura bancă cu relații internaționale în timpul comunismului, iar după Revoluție, potrivit unor rapoarte oficiale, derula cam 70% din exporturile și importurile României. Util de subliniat ar fi că prima sucursală din Moldova românească a băncii a fost inaugurată la Piatra-Neamț, în 1991, cu ocazia vizitei oficiale a fraţilor din fosta Regiune Champagne-Ardenne (Franţa). Delegaţia era condusă de Yves Bonnet, prefectul regiunii, printre altele fost şef peste Direction de la Surveillance du Territoire (DST), adică securitatea internă din Franţa. Martor de bază al evenimentului e Marinel Burduja, director-fondator al sucursalei, mai târziu vicepreședinte al băncii sub Temeșan, apoi pălitor ștrașnic al acestuia, după care a luat-o pe alte cărări ale impresionantei cariere bancare dominată de ascendenţa austriacă a patronilor.

Paranteza extinsă e justificată pe deplin. George Constantin Păunescu glăsuia ceva despre cumpărarea Republicii Moldova contra 3,5 miliarde dolari achitaţi regimului de la Moscova. Cică rezolvase colecta, ba obţinuse şi binecuvântări politice internaţionale uzând de relaţii personale. Prin comparaţie, peste ani, o minte lucidă, un patriot vizionar cum a fost Dinu Patriciu, explica într-o cu totul altă perspectivă unionistă că singura şansă a României era ca mai întâi să ocupe Moldova economic, să dezvolte românismul (nu moldovenismul!) cu argumentul prosperităţii. Iar asta nu se putea întâmpla dând cu gura, noi neavând nici forţa cu care Republica Federală Germania încă trage, după peste 30 de ani, la echilibrarea landurilor din fosta Republică Democrată Germană şi recuperarea decalajelor.

Peste toate, la noi s-a minţit şi se minte îngrozitor în legătură cu patrioţii unionişti (oficiali!) din Republica Moldova. Cine a avut şansa să cunoască realităţile dintre Prut şi Nistru, în primii ani după căderea Zidului Berlinului, este imposibil de indus în eroare. Mâna Moscovei, „sclipind” a Glasnost şi Perestroika, era lesne de recunoscut încă de la impresionanta operaţiune din august 1989, când s-a revenit la grafia latină şi limba română a devenit limbă de stat pe bază de legi votate de Sovietul Suprem al RSSM. Astăzi, în loc de clarificări, ceaţa e mai adâncă – se vorbeşte de români sau moldoveni şi de limbă română sau moldovenească în funcţie de cine întreabă, de ce poate oferi, eventual prin cine. (Nebunia cu românii şi moldovenii, ca minorităţi divergente, a trecut graniţa în Ucraina, dar subiectul e suficient de ocolit de oficialii de la Bucureşti, astfel cât să nu-l supere pe prezidentul de la Kiev şi pe protectorii săi.)

La drept vorbind, e posibil ca o catedră universitară de studii moldoveneşti, oferind obligatoriu serii de studii doctorale şi post-doctorale, să nu reuşească să acopere înţelegerea realităţilor istorice şi contemporane dintre Prut şi Nistru, plus teritoriile plasate Ucrainei. Încă două borne sunt suficiente pentru a argumenta complexitatea situaţiei actuale şi a moştenirilor.

Bunăoară, Chişinăul o ţine langa cu Uniunea Europeană. Până recent, ca la comandă, nu sufla nimeni un cuvinţel despre nepotrivirea cu apartenenţa la spaţiul economic al Comunităţii Statelor Independente (CSI). După destrămarea oficială a URSS, le-a convenit de minune. Aveau acord de liber-schimb cu republicile ex-sovietice partenere, aveau şi cu România, care Românie era asociată la Comunitatea Economică Europeană. I-a dus mintea pe ai noştri, poate chiar pe George Constantin Păunescu, să profite, să pună bazele unei integrări economice româno-române, să dezvolte afacerile din Est via Chişinău? Ţi-ai găsit! Afacerile de-acolo s-au făcut, dar de către alţii. Unele, precum exportul de mobilă românească în CSI derulat de un etnic ucrainean, care-l primea pe premierul Nicolae Văcăroiu în ospeţie oficială, erau celebre. Doi martori buni, binecunoscuţi în Neamţ, ar fi Marian Enache (fost ambasador în Republica Moldova, acum șef al Curții Constituționale) şi Mihai Hîncu (director fondator al BCR Chişinău).

A două bornă face o dureroasă conexiune cu Ucraina. E cunoscută ca războiul din Transnistria. În România încă se crede că patrioţii moldoveni s-au bătut cu celebra Armată a XIV-a, din toamna lui 1990 până-n iulie 1992. Nici vorbă! Rolul determinant în provocarea şi escaladarea conflictului intern, pe fondul unor tâmpenii istorice ale Chişinăului, azi trecute sub tăcere totală, rolul determinant, aşadar, l-au avut separatiştii ucrainieni din Transnistria. Pacea adevărată s-a instaurat de fapt după instalarea la conducerea armatei de la Tiraspol, în iunie 1992, a hulitului general Aleksandr Lebed, eroul zdrobirii puciului de la Moscova din august 1991.

Despre Lebed ar fi cazul să se vorbească pe faţă mai cu seamă în contextul războiului din Ucraina. Cel puţin doi foşti miniştri de Externe, Cristian Diaconescu şi Titus Corlăţean, cunosc subiectul la perfecţie.

După ce în 1996 l-a sprijinit pe Boris Elţîn împotriva lui Ghenadi Ziuganov, în turul II al alegerilor prezidenţiale, Lebed, în calitate de Secretar al Consiliului de Securitate al Federației Ruse și Consilier pentru probleme de securitate națională al președintelui, a îndeplinit sarcini oficiale pe linia NATO. Pe-atunci Consiliul NATO-Rusia funcţiona. Ungaria, Polonia şi Republica Cehă încă nu fuseseră invitate să adere. Mai era până la summit-ul de la Madrid (8-9 iulie 1997).

A discuta astăzi despre intrarea Ucrainei în NATO, fără a desluşi negocierile şi angajamentele aferente extinderilor anterioare, este de-a dreptul criminal. Răposatul Lebed, nu altcineva, e cel care le-a trântit-o de la obraz americanilor, la un moment dat, când se vorbea de un al doilea val de extindere spre Est: „Vreţi republicile baltice, România şi Bulgaria?… Sigur, dar bani aveţi?!”

Apoi, pentru noi ca ţară care a cedat enorm Vestului în drum spre NATO, care prin conducătorii vremurilor şi-a zdrobit istoria şi neamul încheind tratatul de bază cu Ucraina, cum vine ploconirea necondiţionată de acum, ca la comandă, în faţa Ucrainei? Stat de drept nu e, exportator net de criminalitate organizată transfrontalieră e. Aşa că n-are cum să ne fie parteneră, cu toate trilateraterale şi inutila axă pompoasă cu 3 mări. Că între timp se dovedeşte că SUA şi NATO din bucăţi au scurtcircuitat aderarea, mergând ele spre Ucraina, indiferent de costuri, nu contează în prea-supusa Românie. De înţeles în aceste condiţii, lovitura de stat de la Kiev din 2014, pregătită şi instrumentată de peste Ocean, e subiect tabu. La fel ca şi adevărata şansă ratată a Unirii! Dar nu în august 1991, la proclamarea independenţei Republicii Moldova, ci în decembrie, la dizolvarea URSS. Atunci se puteau negocia şi graniţele extinse cu Ucraina, nu mai devreme, nu mai târziu. Kievul n-avea decât să se spele pe cap cu Armata a XIV-a. O armată rusească de ocupaţie n-avea ce căuta în hotarale noastre. Cine trebuia să joace de fapt Marea Carte? Aţi ghicit: Chişinăul. Drept pentru care, „brusc, instantaneu şi deodată”, clămpăneala unionistă de pe ambele maluri ale Prutului se vede în altă lumină. E suficient de puternică pentru a înţelege de ce, de pildă, problema reală a vestitului Lot Ilaşcu, condamnat la moarte la Tiraspol în 1993, în contul operaţiunilor din războiul din Transnistria, era doar neconstituţionalitatea autorităţii care i-a judecat. La Chişinău, sub prezidentul Mircea Snegur şi premierul Andrei Sangheli, nu exista absolut nicio garanţie că scăpau de condamnare, probabil alta. Batista pusă pe ţambal de 30 de ani e greu, e complicat de dezlipit. Dar merită încercat. (va urma)

Viorel COSMA