Comunismul a apărut în Rusia ţarilor Romanov la 1917 şi, odată cu victoria revoluţiei bolşevice, U.R.S.S. a devenit primul stat comunist din istorie. Studii mai vechi sau mai noi asupra totalitarismului în epoca contemporană au demonstrat că în Rusia sovietică comunismul a făcut mai multe victime decât ciuma neagră a începutului de ev mediu, mai multe decât gripa spaniolă, inchiziţia, comerţul cu sclavi negri sau nazismul. Pe Stalin îl putem considera cel mai mare şi mai prolific criminal din istorie şi ceea ce este mai dureros e că cea mai mare parte a victimelor sale erau conaţionalii săi.
La graniţele sale vestice s-a născut România Mare, iar U.R.S.S. n-a recunoscut noul stat şi hotarele sale, având diferende teritoriale cu acesta. Cominternul aflat sub obedienţa P.C.U.S. a încercat „exportul de revoluţie” spre România, dar într-o ţară eminamente rurală, agrară şi patriarhală, comunismul nu părea a avea sorţi de izbândă. Ţăranul român zicea: „Ăştia vor să ne ia pământul şi să ne dărâme bisericile” şi în România se realizase cea mai consistentă reformă agrară din sud-estul Europei, care dădea naştere unei ţărănimi pentru care entuziasmul se afla deasupra greutăţilor. O armată credincioasă şi generali şi miniştri energici au făcut ca revoluţia comunistă în Ungaria şi România să nu aibă succes. Dar, de dincolo de Nistru, pândeau marii duşmani ai neamului românesc: Cristu Racovscki, Bogumil Smeral și Bela Kun.
Odată cu tancul sovietic, comunismul românesc scapă din lunga ilegalitate şi, cu ajutorul unor „cozi de topor” oportuniste, „aviatoriste”, face primii paşi spre acapararea puterii. Soldatul român prezent în campaniile din Rusia şi-a dat seama de utopia modelului sovietic, de mizeria şi sărăcia ţăranului rus. Dar ruşii au venit şi-au dovedit că sunt aşa cum îi descria Radu Gyr, poetul cel mai cunoscut şi recitat în mediul penitenciar românesc:
„Din Urali spre Soare Apune,
Cum veneau încinşi cu piei,
Parcă fumega din ei
Duhnet de sălbăticiune”.
Şi românul s-a împotrivit. Fiecare cum a putut şi a înţeles. Astfel s-a născut mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România şi partizanii au început lupta lor în munţii Bucovinei, Munţii Rodnei, Neamţului, Retezatului, Muntele Mare, în Făgăraş, Banat sau codrii Babadagului. Erau ţărănişti, liberali, cuzişti, legionari, erau militari, erau ţărani care n-au vrut să-şi dea pământul la „colectivă”, învăţători sau preoţi. Unii şi-au numele de haiduci şi simţeau precum aceştia că nu vor muri de moarte liniştită, ci de „moarte voinicească”. Era o luptă disperată. A avut un caracter elitist şi a antrenat pe cei mai buni şi cei mai înverşunaţi duşmani ai unui opresor ce dorea o curăţire totală a inamicului.
Imixtiunea sovietică în politica românească a fost decisivă. Au fost încarceraţi şi executaţi drept criminali de război sau colaboraţionişti aceia care au avut alte concepţii politice decât cele ale guvernanţilor instalaţi la putere cu sprijin rusesc. La o primă vedere şansele rezistenţei erau infime. Mitul „Vin americanii!” s-a spulberat repede.
Rezistenţa a fost un fenomen firesc de autoapărare, o reacţie în faţa abuzurilor comunismului, în faţa aroganţei învingătorului. Cel pedepsit nu era cel vinovat, se răsturna formula „crimă-pedeapsă”. Obiectivele strategice ale luptei de rezistenţă în munţi sau penitenciare erau conservarea valorilor morale tradiţionale ale poporului român, revenirea la democraţie, împiedicarea stalinizării României.
Conform unor „necesităţi istorice” au fost arestaţi încă din 1944 colaboraţioniştii cu regimul hortyst şi hitlerist şi legionarii, au fost internaţi în lagărele constituite în fiecare judeţ. Se năştea „gulagul românesc”, un adevărat arhipelag al ororii. Actele normative emise (decrete, hotărâri) deţin stipulaţii foarte vagi, oferind autorităţilor represive largi posibilităţi de încarcerare din rândul „duşmanilor regimului de democraţie populară”. A devenit o monstruoasă vânătoare.
Modelul sovietic s-a impus şi prin dosarul „R” al reeducării impus de Moscova, cotat astăzi în laboratoarele de psihiatrie occidentale drept un fenomen planetar unic, care a devansat cu ani de zile experimentul chinez. Acest experiment totalitar s-a impus la Piteşti, Gherla, Aiud sau Canal şi a cunoscut metode violente, torţionare, de o incredibilă cruzime, spre desfigurări şi transformări etice, etnice, politice, sociale împotriva opozanţilor regimului. A avut un caracter antiromânesc şi anticristic. Reeducarea prin muncă n-a dat însă rezultatele scontate.
Rezistenţa penitenciară s-a desfăşurat prin greva foamei, încercări de evadare, rezistenţa prin luptă pasivă fizică şi morală, nespectaculoasă şi lipsită de glorie, dar necesară.
Gulagul românesc a cunoscut crima şi teroarea, care au înlocuit legea şi sentimentele umane. Coloniile de muncă au acaparat tinereţea a peste 25.000 de internaţi în perioada 1950-1963 pe motive politice şi doreau exterminarea, nu reeducarea prin muncă. Max Bănuş vedea România o „ţară închisoare”. Gavrilă Ogoranu a reuşit să ducă mai departe steagul rezistenţei anticomuniste în munţii Făgăraşului până la 1956, un adevărat simbol al luptei şi speranţei şi care a arătat că „brazii se frâng, nu se îndoiesc”.
Sute de români au murit în munţi, alţii au fost prinşi şi executaţi, alţii au încăput pe mâna torţionarilor. „Noi n-am avut tinereţe”, o spun astăzi cu versurile lui Radu Gyr, mulţi dintre cei care au supravieţuit iadului închisorilor comuniste:
„Bătrâni cu obrazul de ceaţă
Cu paşi năclăiţi în tristeţe,
Prin moarte-am călcat, nu prin viaţă…
Noi nu am avut tinereţe”.
Şi considerau că nu au greşit faţă de neamul şi ţara lor, aşa cum proclama Andrei Ciurunga:
„Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
Când am strigat cu sufletul durut
Că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
Şi că urăsc hotarul de la Prut”.
Prin ei poporul român a fost singurul din spaţiul devenit comunist care a susţinut o autentică luptă de rezistenţă. În munţi sau în închisori a existat o speranţă de izbăvire, atâta timp cât rămânea credinţa în Hristos, se alinau cu poeziile lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic şi aveau printre ei stâlpi ai românismului ca Traian Trifan, Nicolae Grebenea sau Iustin Pârvu. Şi în faţa lui Dumnezeu nu contează căderile, ci ridicările. Au fost sacrificii pentru credinţa în Hristos şi pentru neamul românesc. Şi mulţi dintre ei s-au ridicat. „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”, spunea acelaşi Radu Gyr. Şi ei n-au renunţat şi-au trecut peste ură şi teroare, peste ani, ca să depună mărturie vie în faţa istoriei. Să ne ajute să înţelegem şi să nu uităm.
„Voi n-aţi fost cu noi în celule / Să vedeţi ce e viaţa de bezne”, spun ei, cu versuri ale aceluiaşi Radu Gyr, adresându-se nouă. Căci noi suntem acei care nu ştim „ce-nseamnă-nvierea din moarte”. Dar suntem gata să primim obolul lor de jertfă şi să ne dorim ca România să nu-şi mai piardă astfel pe cei mai buni dintre fiii ei.
Paul Goma îndeamnă la „neuitare şi netăcere”: „M-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi să nu-i tac”.
Fiecare carte, fiecare articol sau studiu, vers sau cântec devin astfel un simbol împotriva uitării şi a tăcerii şi prin ele istoria poate să judece pe fiecare aşa cum merită şi să-i aşeze la fiecare aripile sau coarnele ce le merită.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
