Stretenia, sărbătoare străveche, era ținută de către oameni pentru a primi ajutorul Sfintei Fecioare Maria. În această zi, la biserică se sfințește agheasma, care este bună pentru vindecarea bolilor vitelor, dar și pentru câmp. Stretenia se ține și pentru sporul casei.
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, prăznuită anual la 2 februarie, este una din cele mai vechi sărbători religioase creștine. Despre acest mare praznic au amintit Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Grigorie Teologul, precum și Sf. Ioan Gură de Aur. Acești mari sfinți ai creștinătății au conceput sfintele slujbe pentru praznicul împărătesc din 2 februarie. Copilul Iisus a fost dus la Templu de Sf. Fecioară Maria și de Dreptul Iosif pentru împlinirea Legii: orice întâi născut de parte bărbătească era menit lui Dumnezeu în a 40-a zi de la naștere. Sf. Simeon fiind sub Har Dumnezeiesc l-a luat în brațe pe Prunc și a rostit: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta“. Tradiția consemnează că Sf. Simeon ar fi trăit 360 de ani. În icoana care reprezintă această sărbătoare proorocița Ana ține un pergament în mână pe care scrie: „Acest prunc a adus cerul și pământul”.
Tradiții de Stretenie
După unele izvoare, împăratul Iustinian (482- 565 d.H.) ar fi decretat pentru prima oară sărbătorirea, cu multă solemnitate, a Întâmpinării Domnului în ziua de 2 februarie, pentru a proteja Constantinopolul și împrejurimile de apariția unei epidemii, dar și a cutremurelor. În satul tradițional, ziua de 2 februarie era un fel de sărbătoare a dobitoacelor cunoscută şi sub numele de Sărbătoarea boilor. În multe sate, această zi mai purta numele de Paştele viţeilor, deoarece aceştia erau lăsaţi să sugă pe săturate spre a fi feriţi de molime şi pentru a creşte cum se cuvine. Această mare sărbătoare, capricioasă şi blajină deopotrivă, marca un început abia întrezărit: cel al anotimpului cald. Țăranii cunoscători ai timpului spuneau că acum vara şi iarna „se luau la trântă”. Dacă de Stretenie era senin şi frumos, vremea va rămâne aşa până la Sângeorz, pe 23 aprilie, iar grâul va da roade bogate.
Martinii de iarnă – tradițiile ursului
Ursul era venerat, dar şi temut de ţărani: „Dintre toate lighioanele pământului, Domnu’ Dumnezău ne-o dat Ursul, a măi faină şi mai tare fiară, care-i primejdie mare la animalele omului din gospodărie, că-ţi mâncă o vacă cum mânci tu un pui”.
Primele zile din „Făurar” erau închinate ursului, conform Calendarului popular. Ursul era văzut ca un animal fabulos, care schimbă anotimpurile odată cu ritmul hibernării sale şi în deplin acord cu constelaţia ce-i poartă numele, „Ursa Mare”. Ţăranii nu-i spuneau pe nume, ci îl numeau „Moş Martin”, oferindu-i un nume de alint omenesc. Cu toate că în „Calendarul Popular” îi sunt închinate mai multe sărbători de-a lungul anului, cele mai importante zile ale Ursului sunt cele de la începutul lunilor februarie şi august. După ritmurile de viață ale ursului, oamenii împărțeau anul calendaristic în două părţi egale, care, în vechime, este posibil să fi decelat cele două anotimpuri: iarna şi vara. Credințele vechi îi obligau pe părinții ai cărui copil era bolnăvicios, să-i schimbe numele în „Urs” sau „Ursu”. Se credea că, în acest mod magic, copilul primește un transfer de calități de la urs, precum vigoarea, forţa şi puterea și devin puternici si căliți in viață. Prin unele sate, bărbaţii încă mai poartă dintele de urs drept talisman şi obişnuiesc să-l invoce, prin intermediul măştii, atât în nopţile cele de priveghi, cât şi în cele din preajma schimbării de an. Se mai spune că ursul alungă duhurile rele şi bolile, că este singurul care poate interveni pe lângă ursitoare spre a schimba în bine destinul nou-născutului, că ajută sufletul morţilor să nu rătăcească drumul. Măştile de urs, folosite și la jocul ursului din noaptea Anului Nou, simbolizează moartea şi renaşterea, după cum reiese din legendele culese de etnografa Elena Niculiţă-Voronca. Și Romulus Vulcănescu amintește de „ursul-morar”, de „jocul ursului de paie”, de „ursul secerător”.
Superstiția ursului în Europa
Ursul era cunoscut în toate țările europene, iar abundența de credințe și superstiții alimentează și astăzi filonul poveștilor pentru copii, dar și pentru adulți. Într-una din vechile superstiții germanice, se credea că urșii își pot înțelege adevăratul nume și, când l-au auzit, atacă oamenii și gospodăriile. Se credea, că, dacă pornești la vânătoare și aude vocea oamenilor, acesta fuge și nu mai poate fi prins. Din acest motiv, triburile germanice se refereau la urs ca „The Brown One”, ceea ce a devenit engleza veche „bera”- bear sau brun. Această superstiție pare să fi fost larg răspândită, nu numai că a influențat triburile germanice, ci și pe slavi. Numele pentru urs în rusă este медведь (medved), în slovenă medveda. Soluția limbilor slave la problema rostirii ursului a fost să-l numească „mâncător de miere” sau medú jed .
Credințe despre schimbarea vremii
Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Al Mare sau Martin. Pentru a câștiga bunăvoința lui Moș Martin, se arunca pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine. Unii patroni de pensiuni mai fac aceasta și în ziua de astăzi, cu scopul de a atrage turiști. Ulterior, aceștia devin aproape sigur victimele unui atac al ursului… Se considera că puterea acestui animal era transferata asupra oamenilor, în special asupra copiilor, dacă aceștia se ungeau, în ziua de 2 februarie, cu grăsime de urs. Se credea că, dacă în aceasta zi este soare, ursul iese din bârlog și, văzându-și umbra, se sperie și se retrage. Astfel, se considera că iarna se prelungește cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în ziua de Stretenia cerul este înnorat, ursul nu-si poate vedea umbra și rămâne afara, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii. De ziua ursului, în funcție de starea vremii, bătrânii făceau prognozarea timpului optim al culturilor de peste an, stabilind acum un adevărat „grafic” al semănaturilor de primăvară. Dacă în noaptea acestei zile este lună plină, peste vară timpul va fi bun și anul va fi bogat în recolte. Dacă peste zi este cald și se topesc țurțurii, rodul stupilor nu va fi bogat, iar, dacă este senin și vreme uscată, vara va fi mănoasă și albinele vor face multă miere și ceară; dacă această zi este luminoasă, dar cu zăpadă bogată deja așternută, este semn că anul va fi bun și roditor.
Călcătura ursului de altădată
În tradiția populară românească, ursul era un terapeut recunoscut, care vindecă durerile de spate, artrita, reumatismul. Terapia era numită „călcătura ursului” și consta în masarea spatelui suferinzilor, prin călcarea lor de către urs, la începutul primăverii. Ursarii mergeau prin sate, cu ursul legat în lanț. În satele pe unde se întâmpla să treacă țiganii ursari, se obișnuia ca bărbații să fie „călcați terapeutic” de către urși dresați. Ritualul era cam în felul următor: bărbatul se întindea pe pământ, pe burtă și își acoperea capul cu mâinile. Ursul era urcat pe spatele persoanei, acesta fiind în fapt „călcatul ursului”. Prin multe locuri se credea că, dacă erai călcat de urs te vindeci de iele, de sperietură, de deochi, sau farmece. Tot călcătura ursului era un ritual folosit pentru a oferi tinerilor fertilitate și noroc în căsnicie.
