Na, că ne‐am mai procopsit cu o grevă a dăscălimii, taman când rotativa trebuia să meargă ca pe… roate. Cotroceniul a zis Halt și nazat, în vreme ce liderul aflat în joc de gleznă pentru proxima șefie a executivului a răsuflat ușurat, că n‐o picat măgăreața sindicală pe capul partidoiului, numai bună să reactiveze plăcuțele suedeze. Domnul general Ciucă mai trebuie să fiarbă la foc mic ciorba unei guvernări plină de compromisuri și să o strecoare printre răcnetele lui Simion și șuturile lui Drulă, pentru a arăta lumii că, unde‐i unu, nu‐i putere. România educată, prin manifestările recente, a scos în față partea sa educabilă, o parte a celor implicați în domeniu fiind tributară și gramaticii, și matematicii și celor șapte ani, fără TVA. Unde credeam că profesorimea are în dotare arta dialogului și a negocierii, ne‐am trezit cu cerințe exprimate public din spectrul politicii lui Gică Contra, o participantă la un miting de la Constanța cerând foarte limpede și răspicat, să se reducă numărul de parlamentari! Și nu oricum, ci la valoarea stabilită prin referendum pe vremea comandantului Băsescu. Sigur un caz izolat, dar poate suficient pentru cei aflați la butoane să exclame: „Din ăștia îmi sunteți? Ia luați un o mie de lei în trei ani. Repejor, că expiră oferta.“
Dacă privim partea serioasă a evenimentelor, ar trebui să remarcăm proasta alegere a momentului, examenele naționale nefiind chiar un obiect de negociere, în condițiile în care sunt destui cei ce depind de buna derulare a anului școlar, pentru accesul la alte școli. Adăugăm nemulțumirea părinților și avem în spațiul mioritic un nou conflict, numai bun pentru încă un șut cu stangu‐n dreptul național pe calea europeană, insuficient de bine marcată și dătătoare de neliniști, când e vorba de bani, rating‐uri de țară și alte acareturi.
Pe de altă parte, nu am înțeles de ce nu s‐a făcut greva asta când s‐a votat bugetul. Unde‐s cele șase procente din buget pentru educație? Toată lumea a stat la tribună, cu ochii geană pe cine și cui i‐o trage, pe amendamente ce vizau mai degrabă interese mici sau cel mult de parohie, în detrimentul unor investiții pe termen lung, cum este‐n cazul educației. De ce nu se face grevă când se alocă doar două procente jumătate educației? Unde au fost sindicatele când patrimoniul educației s‐a dus la administrațiile locale, primăriile fiind în postura deloc fericită de a administra școli, în condițiile în care cei ce acoperă organigrama acestora au școală cam câtă vacanță are un profesor debutant în perioada studiilor. De ce nu se bășică sindicatele când un wc renovat din fundul curții face cât o garsonieră și un dat cu var cât o mașină bunicică?
Mai este și problema mesajului. Catrene, poezele, sloganuri, încropite sau studiate sună la fel pentru cei ce ar trebui să le asculte. De ce nu le spuneți clar și răspicat: avem nevoie de bani pentru… asta, asta, asta. Dar nu pentru că avem rate, că nimeni nu a împins pe nimeni să se îngroape în credite. Este nevoie de bani pentru lucruri brutal de simple. Profesorii mănâncă, se îmbracă, se perfecționează, studiază. Cu bani. Inflația‐i aproape de douăzeci de procente și tu negociezi 10% majorare de salariu? Ba mai și dorești reducerea numărului de parlamentari. Hai s‐o dăm naibii de treabă!
Faceți oameni buni, greva asta la începutul anului școlar, nu la sfârșitul lui, când cum, necum lucrurile au ajuns la un liman, iar unii elevi chiar au nevoie să termine un an școlar, chiar într‐o Românie needucată, plină în curând de manuale fără Eminescu, Creangă sau Caragiale, dar ticsite cu texte imbecile ale unor profesori definitiv legați de zerourile de după cifre. Pun rămășag că greva asta va fi doar de hazul statisticii, poate nici asta. Prin umare, strigați atunci când trebuie, nu când v‐o spune altul ori când e inutil, pentru că elevii nu sunt vinovați pentru impotența unui executiv pentru care e greu să găsești adjective care să‐l scoată de unde‐l bagă majoritatea. Altfel spus, fiți sindicate!
Pe mai încolo. (GD Patraucean)
