Virtuozii artişti ai Evului Mediu românesc

Romii sau rromii, aşa cum sunt numiţi astăzi, erau remarcaţi în vechime în principal prin două dintre caracteristicile lor: robia şi nomadismul, dar şi prin exotismul şi pitorescul lor. Îi vom numi în cadrul textului când se face referire la perioada medievală cu apelativul folosit în Evul Mediu – „ţigani” –, astăzi un termen considerat peiorativ, ce nu există în limba lor – romani sau rromani –, dar cu care apar în documentele vechi de cancelarie, cronici sau scrieri ale călătorilor străini.

O categorie deosebită a „ţiganilor” în Evul Mediu a fost cea a lăutarilor, care făceau parte atât din rândul robilor boiereşti, cât şi a celor domneşti sau chiar mănăstireşti. „Robii lăutari ţigani” sunt menţionaţi încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea în Ţara Românească şi Moldova. Cea mai veche referire este din anul 1568, un rob boieresc: „Stoica alăutar”.

În 1574, mitropolitul Evthenie cumpăra cu 4.500 de aspri pe Radu lăutarul: „Şi iar au cumpărat un ţigan anume Radu lăutariul, cu şălaşul lui de la Chirtop din Vălcăneşti, drept 4.500 aspri gata”. Încă din această perioadă, vânzarea robilor „ţigani lăutari” devenise foarte importantă, meşteşugul lor fiind necesar curţilor boiereşti şi documentele cancelariei domneşti arată numeroase vânzări, schimburi, întăriri sau urmăriri.

În documente, cel mai adesea sunt pomeniţi cu numele de „alăutar” sau „lăutar”, cântăreţ din „lăută”. În 1570, un anume „Rustea alăutar” şi „Tempea alăutar”, erau robi boiereşti. Un renumit „alăutar” din Ţara Românească era „Ruste ţiganul” în timpul domniei lui Mircea Ciobanul. Un „ţigan lăutar” este menţionat în Ţara Românească la 4 februarie 1594.

Într-un hrisov din 3 iunie 1634 sunt menţionaţi „Tatul alăutar” şi „Stan viorariul”, aflaţi în proprietatea logofătului Radu Dudescul. Domnitorul Gheorghe Ghica întărea lui Şerban Cantacuzino, al II-lea logofăt, mai mulţi ţigani, printre care şi „Radu ţiganul viorariul”. Gheorghe vistierul îi vindea lui Apostolache comisul la 3 august 1645, un lăutar şi anume „Tudor viorariul, feciorul lui Dumitru zlătar”.

Matei Basarab întărea stăpânirea lui Pană Filipescu logofătul „asupra mai multor ţigani” printre care se număra şi „Marin guslar”.

C. von Tigge, la 1727, în timpul ocupaţiei austriece asupra Olteniei, vede la Brâncoveni „o mulţime de ţigani care, cu ţambalul şi cu fluierele lor, făceau să joace cu deosebită graţie 12 urşi”. Din rândul robilor domneşti, ursarii au dat lăutari de seamă încă din Evul Mediu.

Dintr-un hrisov din 7 aprilie 1821 aflăm că „ţiganii lăutari” erau şi închiriaţi: „Se închiriază maicii de la Cocorăşti un lăutar şi un toboşar ca să izbutească cu vânzarea vinului de Paşce”.

Un alt instrument folosit era sirinxul. La 1810, fratele şahului Persiei, fost ambasador la curtea împăratului Napoleon I, s-a întors în Franţa prin Bucureşti. El remarca pe „ţiganii” din Ţara Românească şi gustul lor pentru muzică şi pentru sirinx, un instrument oriental şi e de părere că i-ar întrece şi pe perşi, care sunt specialişti în acest instrument.

Kreuchely descria intrarea lui Grigore Ghica în Bucureşti la 6 noiembrie 1822 şi fastuosul său alai. În faţa domnului era armaşul călare cu ofiţerii săi şi 200 de „ţigani” cu tot felul de instrumente. „îmbrăcaţi de asemenea bine la fel ca burghezii”. Hassan-Bey, baş-beşli-aga, era urmat de „ţimbale şi stindard şi cu 50 de turci călări”.

Ioniţă Canta, boier şi cronicar moldovean al vremii, ţinea la casele sale petreceri la care cânta un taraf format din „6 ţigani scripcari şi cobzari”.

La curtea marelui hatman Costachi Ghica, la o petrecere de Crăciun în 1816, scenele de teatru au alternat cu muzicile celor două tarafuri conduse de Barbu Lăutarul şi Angheluţă lăutarul. În acelaşi an, în saloanele vistiernicului Iordache Roset Roznovanul, la sărbătorirea onomasticii au cântat mai multe rânduri de muzicanţi, printre care şi vestitul „taraf al lui Angheluţă”.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, austriacul Sulzer aprecia muzica lăutarilor ce era nelipsită de la ospeţele domneşti şi de la ceremoniile publice. Lăutarii de la curtea lui Alexandru Ipsilanti erau, după părerea sa, sosiţi din Polonia şi Ungaria, domnitorul fiind mai puţin adeptul muzicii orientale, ci a influenţelor apusene. Pentru occidentali se pare că muzica lăutarilor nu era prea plăcută, ei erau obişnuiţi cu alte linii melodice; este ceea ce remarca printre alţii şi C. Gugliemo Ludolf. L.P.B. von Campenhausen nota faptul, de mirare pentru el, că „ţiganii lăutari cântau nu numai la ospeţe, ci şi la înmormântări, dansul şi cântul amestecându-se cu bocetele”. La înmormântarea domniţei Mărioara Şuţu la 19 februarie 1820, a cântat „un taraf de robi ţigani” ai boierului Dinicu Golescu format din mulţi instrumentişti. Andreas Wolf menţiona faptul că „ţiganii lăutari interpretau şi cele mai vulgare cântece de uliţă”.

Nu toţi erau autorizaţi „să facă muzică”, ci numai cei provenind din rândul „ursarilor”, nota L.P.B. von Campenhausen în lucrarea Despre cele văzute, trăite sau auzite în Moldova, 1790-1791. Nu este un fapt adevărat cel relatat de baronul von Campenhausen şi am relatat despre lăutarii robi aparţinând boierilor sau mănăstirilor. Muzicanţi iscusiţi se aflau şi printre „vătraşi”, „ţigani stabiliţi în sălaşe” pe moşii boiereşti sau mănăstireşti. Ursarii din Ţara Românească şi Moldova, „ţigani domneşti”, erau întâlniţi la întretăierea marilor drumuri, unde se organizau târgurile locale. Ei făceau urşii să joace în sunetul instrumentelor: „fie cu tamburine sau bătând tactul cu un fel de pinteni mari pe care şi-i leagă şi care fac mult zgomot lovindu-se între ei”.

W. Wilkinson, prezent în Moldova şi Ţara Românească la 1820, scria despre „lăutarii ţigani care posedau o uşurinţă nativă şi o rapiditate remarcabilă în a deprinde arta muzicii pe care o preferau altor îndeletniciri”. Muzicanţilor le era îngăduit să circule prin ţară cu condiţia de a plăti „un bir anual de 40 de piaştri de fiecare barbă”. El mai adăuga: „Lângă cârciumi, duminica şi sărbătorile, se ţine hora, unde fete şi băieţi, în frumoasele lor costume, joacă după muzică unui taraf de ţigani – de obicei trei: lăutarul, la vioară, cobzarul la cobză, instrument care ţine hangul şi fluieraşul”. Francezul Lancelot cunoaşte Ţara Românească înaintea „Zaverei” anului 1821. Scrie despre hanuri cu lungi cerdace, unde se află tarafuri de lăutari, locurile de distracţie căutate de burghezie şi ţărănime şi „cârciumile scunde acoperite cu stuf sau şindrilă răsună de sunetele vioaie al viorilor sub arcuşurile mânuite cu multă patimă de aceşti ţigănuşi”.

Austriacul F. Schwanz von Springfels realiza o Descriere a Olteniei, 1720-1723, în timpul ocupaţiei austriece şi referitor la muzicanţi scria că sunt aleşi din rândul robilor domneşti sau boiereşti. Boierii întreţineau la conacele lor tarafuri de lăutari ţigani, pe care le ascultau la petrecerile lor sau le închiriau. Unul dintre cele mai vestite ale Moldovei era cel al lui Angheluţă, care se trăgea dintr-o familie de lăutari din cei amintiţi la 1507, „preţ pentru suflet, preţ pentru meşteşug”. Cânta după ureche şi una dintre melodiile preferate era „Doina lui Bujor”: „Frunză verde de negară/ A ieşit Bujor în ţară…” Domnitorul Scarlat Callimachi, atunci când a trimis în Rusia o suită oficială condusă de C. Pantazoglu şi D. Planghina, i-a alăturat şi pe lăutarii Angheluţă şi Năstase cu tarafurile lor. Şi prusacul W. de Kotzebue remarcă tarafurile din Moldova: „Dar când cântă lăutarul ţigan Barbu sau Angheluţă, apoi tot ţi se învârtesc picioarele! (…) Trei sau patru cântă la vioară, trei sau patru trag cu o pană pe strunele cobzei, alţii suflă cu furie din nai. (…) Şi unde pui că ţiganii aceştia n-au idee de note şi cântă totul după auz”.

Interesant este faptul că vestitul cronicar al evreilor din Ţările Române, Iacob Psantir, originar din Botoşani, încă de la 13 ani a intrat într-un „taraf alcătuit din evrei şi ţigani” şi a colindat ţările balcanice.

O mare notorietate a căpătat întâlnirea pe tărâm muzical dintre celebrul compozitor maghiar Franz Liszt şi ţiganul Barbu Lăutarul, petrecută în 1847 la curtea marelui boier Alecu Balş. Compozitorul a improvizat un marş unguresc, primit cu aplauze frenetice. Barbu Lăutarul, care a ascultat cu atenţie şi admiraţie, a redat cu mare acurateţe compoziţia lui Liszt, provocându-i acestuia o impresie deosebită. Evenimentul a fost relatat pe larg în presa vremii. Urmaşi ai marilor lăutari de pe vremuri încă mai există, „meşteşugul” s-a transmis din generaţie în generaţie şi sunt virtuozi ai unor instrumente. Fie că îşi zic romi sau rromi, ori păstrează etnonimul ţigani, mulţi dintre ei sunt artişti din stirpea lui Ochi Albi, Angheluţă sau Barbu Lăutarul.

Prof. Dr. Daniel DIEACONU