Războiul mondial distrusese o parte din lume. Ţări, oameni, suflete. Fotbalul nu s-a mai jucat sub formă de campionat mondial din 1938. Un campionat în Germania anului 1942 nu putea fi, iar în 1946, rănile războiului erau încă deschise. S-a ales Brazilia, în afara Europei şi puţin afectată de război. Iar dragostea pentru fotbal a brazilienilor era imensă. Şi se pregăteau pentru o mult aşteptată fiesta naţională.
Mai multe ţări europene şi-au anunţat participarea. Campioana mondială în exerciţiu, Italia, a declarat forfait după tragedia de la Superga (4 mai 1949), când 10 componenţi ai lotului Italiei mor în accidentul aviatic. Atunci moare şi tatăl lui Sandro Mazzola, Valentino. Se anunţă SUA şi Mexic. România, participantă la primele trei campionate, nu era pregătită pentru acest campionat, fotbalul, ca de altfel întreaga ţară, intrase sub umbrela nefastă a comunismului.
Brazilia nu îl mai avea pe Leonidas, „Diamantul negru”, dar îi avea pe Ademir, Baltazar sau Jair. Şi pe Zizinho, care era cel mai iubit brazilian. Se spunea că între el şi Pele a fost o singură diferenţă: televiziunea. În defensiva Braziliei nu existau fisuri pentru simplul fapt că nu existau fundaşi. Toţi jucătorii erau atacanţi. Anglia participa la mondial, dar brazilienii spuneau că nici un englez nu ştie să dribleze. Şi Anglia era învinsă de SUA. La meciul Iugoslavia-Brazilia, Raiko Mitici, vedeta plavilor, a ieşit din vestiar spre teren pe Maracana, aflată încă în construcţie, şi s-a lovit de o bară de fier în semiobscuritate şi şi-a spart arcada. Brazilia învingea şi mergea mai departe.
În finală, Brazilia, conform regulamentului de atunci, avea nevoie doar de un egal. Şi Brazilia înscria prima. La primul gol al Uruguayului, galeria lor se auzea ca un „scâncet de pescăruşi”, nota Ioan Chirilă. Andrade, mijlocaşul, era nepotul lui Andrade, campion mondial în 1930. Şi dădea gol.
La fluierul final, jumătate de tribună era goală. Crainicul stadionului anunţa trist: „A disgraca sobre o Brasil!” (”Nenorocirea s-a abătut asupra Braziliei”). Un spectator a mai apucat a zice: „Brazilia a murit” şi a murit şi el din cauza unui atac de cord. Trei brazilieni s-au sinucis în stradă, iar alţii 14 au făcut atacuri de cord şi apoplexie, iar 354 de cazuri au necesitat ambulanţele. Ademir a făcut o criză de isterie pe teren şi şi-a sfâşiat echipamentul. Două fanfare şi-au turtit instrumentele şi zeci de mii de sticle de şampanie au fost aruncate nedesfăcute. Pe râul Maracana se scurgea la vale un convoi lugubru de ghitare împodobite cu panglici colorate. Ziaristul Tassos scria: „Îmi vine să plâng. Mă gândesc la oamenii aceştia… Mă simt vinovat de această înfrângere… Deşi nu am nicio vină”. Carnavalul care trebuia să ţină trei zile şi trei nopţi nu s-a mai ţinut. Mulţi îi considerau pe fotbalişti duşmanii ţării, echipamentul a fost interzis, se cerea chiar desfiinţarea naţionalei cariocas. La Montevideo, preşedintele Uruguayului a ridicat un monument în cinstea eroilor echipei sale, campioană mondială.
La căderea serii, Rio de Janeiro, oraşul care se pregătea pentru cel mai mare carnaval din istoria sa, era un oraş în doliu. (Daniel DIEACONU)
