„Micul Napoleon” – Constantin „Titi” Teaşcă

Începem micul nostru portret cu descrierea realizată de Mihai Ionescu, un ziarist de sport cunoscut al perioadei în care a activat Constantin Teaşcă (fotbalist, antrenor, jurnalist sportiv, scriitor), care îl vedea ca fiind un „personaj pitoresc, controversat, cu un comportament imprevizibil, cu un debit verbal vulcanic, agitat în mişcări, complexat de înălţimea lui, spontan, sclipitor, mereu în căutare de idei noi, întotdeauna greu de convins că n-are dreptate, dar mai ales devotat până la sacrificiu meseriei de antrenor”.

Pe 25 septembrie 1922 se năștea Constantin Teașcă, într-o vreme în care fotbalul românesc era la începuturile sale. Copilul a cunoscut mingea pe maidan, la fel ca atâţia alţii pe acele vremuri. Titi Teașcă nu a avut o carieră de jucător prodigioasă, a activat în cadrul echipei Acvila Giurgiu, între 1932 și 1946, și la Concordia Ploiești, în divizia secundă, între 1946 și 1950. Dar nu a putut ajunge să lupte în Divizia A şi astfel, la vârsta de 28 de ani, Constantin Teașcă s-a reinventat fotbalistic şi a început „de jos”, să antreneze juniori, impunând o disciplină spartană în viața celor mici. Numit antrenor federal la juniori, a condus, în această calitate, echipa naţională la două turnee finale, în Italia (1955) şi Ungaria (1966), obţinând de fiecare dată primul loc în grupă.

Ca antrenor de club s-a tot mutat din echipă în echipă (nu-l prea „prindea paltonul”), 16 la număr şi peste tot pe unde a ajuns a intrat în conflict cu vedetele locale precum Nicolae Dobrin, Liţă Dumitru sau Ilie Balaci. Cerea întotdeauna foarte mult şi metodele sale „spartane” făceau ca jucători să se unească împotriva sa şi de cele mai multe ori era demis. Printre metodele sale uzuale se numărau antrenamente cu mingi medicinale şi săculeţi de nisip legaţi de glezne. În afara gazonului, Teaşcă avea deseori obiceiul de a-i aştepta pe „consumatori” cocoţat în pomii din preajma crâşmelor, pentru a realiza astfel flagrantul. Şi vremurile şi oamenii îi ofereau cazuri de flagrant… „Micul Napoleon” dezvăluia desele şpriţuri de la Dinamo 1961, o „haită” de nestăpânit, dar care câştiga patru titluri de campioană consecutive. În cartea „Ce rău v-am făcut?” scrie că a dorit „vindecarea «relelor» prin orice mijloace şi cu orice riscuri”. Şi alcătuise elaborate liste cu „relele” făcute de „miliţieni” ce erau înaintate pe cale ierahică.

La FC Argeş s-a certat cu Nicolae Dobrin încă de la primul antrenament şi aflăm despre acest eveniment dintr-o carte de a sa sugestiv intitulată „Ce rău v-am făcut?”: „Nu se dezbrăcase, când mi se adresează, fără să-l fi provocat cumva, cu voce destul de tare ca să-l audă toţi, că el nu face tot ce-i voi spune, că doar nu e la atletism. Da, i-am răspuns, eu nu sunt antrenor de atletism, însă e bine să se ştie că cine intră în cabină trebuie să execute ce spun eu şi nu ceea ce vrea el. (…) Cuvintele rostite acum de Dobrin nu mai pot fi suportate de hârtie. Iar eu, vă imaginaţi, eram complet descumpănit. M-am edificat însă cu cine am de-a face”. S-au împăcat mai apoi şi l-a numit pe Dobrin – „Minunea Blondă”!

La Steaua, s-a contrat cu Liţă Dumitru şi alăturăm aserţiunea marelui fotbalist: „Nu am fost niciodată pe aceeaşi lungime de undă, eu considerând mereu că metodele lui de antrenament erau foarte ciudate. Ne-a înnebunit cu handbalul, de ajunsesem să joc mai bine ca Gaţu! Imediat cum ne trezeam, aveam informare politică. Ne punea să citim ziarele, nu numai partea de sport, după care discutam politică. Buimăciţi, ieşeam la un antrenament de vreo trei ore, în care ne termina. Ne odihneam, iar după amiaza ne mai fugărea vreo două ore. Cel mai ciudat episod a fost când a pus, într-o noapte, să fie omorâţi vreo 30 de câini pe motiv că lătrau şi jucătorii nu se puteau odihni, deşi noi nu ne-am plâns nimănui”. Iar Ilie Balaci rememora: „Avea metode de pregătire ruseşti. Ne punea să alergăm cu saci în spinare până ne venea boala urâtă. Nu pot să spun că era un tehnician rău, dar avea metode diabolice. Păi, îl pui tu pe Oblemenco, care avea aproape doi metri, să alerge cu saci de 80 kg în spinare? Sau pe Geolgău, care atunci era mai uşor decât sacul pe care i-l punea în spate?!”.

Două perioade scurte la echipa națională a avut, 1962 și 1967, dar fără succes, care l-au făcut subiect de aprige polemici în urma unor înfrângeri dureroase în fața Spaniei și Ungariei.

Pe 30 iulie 1996, Constantin Teașcă s-a stins, un personaj care a umplut de multe ori pagini generoase din ziarele vremii şi care rămâne şi astăzi un personaj cvasi-legendar.

Încheiem tot cu o prezentare a unui scriitor şi jurnalist contemporan cu „Micul Napoleon”, Eugen Barbu, care scria în 1975 într-o prefaţă la una dintre cărţile „Piticului”: „Viaţa lui Teaşcă e mai pasionantă decât romanul furtului secolului, se citeşte mai bine decât Rocambole şi Contele de Monte Cristo la un loc, pasionează mai rău decât istoria lui Sharon Tate şi a lui Marilyne Monroe! Piticul a făcut de toate. A băut cu popa Dicu la Giurgiu. A stat în dreapta reginei Angliei, la campionatele mondiale, a îngropat echipa naţională la Madrid, fără să descalece în Bucureşti, fiind «înălţat» ca Isus Cristos şi readus la cârma tricolorilor, ca s-o mai îngroape o dată la Budapesta. […] Inamic al cârciumii, al culcatului la ore mici, sever propovăduitor la laptelui, ceaiului de mentă şi apei minerale, micul Napoleon vrea să vă povestească în acest serial toate Waterloo-urile sale”…

Daniel Dieaconu