Singura certitudine din viaţa omului este moartea. Ea a frământat mintea lui din cele mai vechi timpuri şi şi-a oferit explicaţii de tot felul, după  perioade istorice şi gradul de cultură al oamenilor din anumite locuri. Moartea, prin taina şi necunoscutul ce o înconjoară, a fost privită de la începutul veacurilor ca evenimentul cel mai însemnat. Omul a găsit o mângâiere în credinţa nemuririi sufletului, identificată la un număr foarte însemnat de popoare, din timpurile cele mai vechi şi până astăzi. Potrivit acestei credinţe, mortul nu este o fiinţă nimicită, ci un călător care ne-a părăsit ca să nu mai revină şi, pentru a-l revedea, trebuie să mergem şi noi acolo unde s-a dus el. Moartea obișnuiește să dea de știre celui care i-a venit vremea să plece pe drumul fără întoarcere prin anumite semne prevestitoare şi omul din popor le-a constatat şi a ţinut seamă de ele:

– Când câinele urlă noaptea prelung. Dacă la casa bolnavului care trage să moară, nu este câine, urlă câinii vecinilor.

– Dacă i se bate cuiva ochiul, tot la răstimpuri, îi va muri cineva apropiat.

– Când îngenunche boul la nuntă, e semn de moarte. Tot așa e și când îi cade miresei bradul la nuntă. Ori dacă se rupe jugul de la carul miresei.

– Când cântă cucveaua pe casă, o să moară cineva din acea casă.

– Dacă face cârtița movilă sub peretele casei, va muri curând cineva din casă.

– Când rage un bou de la carul miresei, când e dusă la casa mirelui, e semn de moarte.

– Dacă își face rândunica cuibul sub streșina casei, va muri cineva din acea casă.

– Dacă i se pare cuiva că-l strigă cineva îndărăt, e semn că i se apropie sfârșitul.

– Pentru cel care pierde vreun inel de pe deget, e semn că va muri cineva din familie.

– Dacă lumânarea, care arde în altar se stinge de la sine, e semn că moare preotul.

– Noițe negre de-ți ies pe unghii, e semn de moarte.

– Când ți se fac pete negre pe mâini, moare vreun neam.

– Când pocnesc grinzile, moare cineva din casă.

– Moarte arată ori soțului, ori nevestei, ori ibovnicei, când se vede într-o dimineață, inelul ruginit, la degetul cuiva.

– Când cade oglinda din cui și se strică, e semn de moarte.

– Dacă vreo icoană sau altceva din biserică se crapă, e semn că unul din preoții acelei biserici va muri.

– Dacă visezi vreun mort din rudele tale, unul din casă va muri.

– Dacă visezi că ai cazut într-o prăpastie, vei muri în curând.

– Dacă visezi casă risipită, apoi cineva din acea casă va muri.

Alte superstiții despre moarte

– Să nu se scalde cineva unde se întâlnesc două ape, că e rău de moarte.

– Nu stinge lumina în noaptea de Crăciun, că-ți moare cineva.

– Să nu tai sâmbăta nici un fel de animal, că-ți moare cineva din casă.

– Când îți iese ursul în cale, e a moarte.

– Dacă omori o broască sau mergi cu picioarele înapoi, îți va muri un părinte.

– Nu e bine ca mireasa să vadă bradul vineri seara, că e rău de moarte.

– Când mănânci nuci, prune sau orice poamă, și-ți cere cineva una, tu să-i dai două, că altfel îți moare perechea.

– Cine pune nuci în pământ, pentru a avea pomi, va muri. Ca să nu moară, să pună nucile în câte un cerc de lemn de la butoi și să-l îngroape în pământ, căci se crede că atunci va muri, când se va face nucul atât de gros cât cercul de larg.

– Când un mire găsește pe altul în biserică, să se lege la ochi, să nu-l vadă, căci astfel unul din ei va trebui să moară.

– Când se-ntâlnesc două fete, care sunt logodite, să schimbe câte un ac sau inel ori chiar flori, ca să nu moară din vreo parte; asemenea când se întâlnesc două nunți.

– Dacă se însoară un băiat și se mărită o fată în același an din aceeași casă, moare unul din ei.

– De se strâmbă mireasa la soacră, moare soacra.

– Să nu arzi trei lumânări deodată, fiind rău de moarte.

– Copilul care se va naște cu un spârnel în frunte, îi mor părinții.

– Să nu spui numele copilului în ziua în care îl botezi, că nu va trăi mult.

– Să nu doarmă cineva cu fața-n sus și cu mâinile pe piept, căci trage a moarte.

– Femeile să nu umble cu cozile despletite, căci trag a moarte pentru bărbații lor.

– Dacă își spală o femeie măritată capul vinerea, apoi se crede că-i va muri bărbatul.

– Soțul unui mort nu se piaptănă o săptămână de la moartea lui, fiind rău de moarte pentru acel soț.

– Dacă o persoană, ce se află în casa mortului strănută, să-și rupă puțin cămașa sau haina, ca să nu i se întâmple același lucru.

– Sâmbăta și marțea nu se taie guri la cămăși, căci e rău de moarte.

– Nu e bine a se da mâna cu cineva peste prag sau cruciș, că va muri unul dintr-înșii.

– Să nu mergi cu un picior încălțat și cu altul desculț, că-ți moare cineva din casă.

– Când mor copiii cuiva, e bine a aduna petice de la nouă case, a căror gospodari nu sunt cununați de al doilea, și a face straiu copilului, că atunci nu va mai muri.

– Sâmbăta nu e bine a croi cămăși pentru cineva, ca nu cumva acela, pentru care ai croit-o, să moară.

– Unele femei nu bocesc, nu se despletesc și nu se duc după primul copil mort, nici nu tămâiază 40 de zile, ca să nu-i moară și alții.

– În casa unde se află mort, nu se mătură până nu se înmormântează mortul, fiind rău de moarte și pentru alții din acea casă.

– Albia sau vana în care s-a scăldat mortul se răstoarnă cu gura în jos și nu se mai întrebuințează până după înmormântare, fiind rău de moarte și pentru alții din casă.

– Când se încălzește apa pentru scăldatul unui mort, să nu se împingă tăciunii de foc sub vas, căci e semn de facerea focului și pentru alții.

– Îngroparea mortului nu se face niciodată lunea, căci e rău de moarte.

– După ce s-a scos mortul din casă, se închid după el pe loc ușile și ferestrele, pentru că altfel ar intra din nou moartea în casă și ar cere alte victime.

– Pe drum, ducând mortul, nici să te-ntorci, nici să te uiți înapoi, că-ți va muri cineva din familie.

– La casa unde a murit cineva nu se spală rufele și nu se spoiește o săptămână, fiind rău de moarte pentru cei rămași.

– Când se duc să dreagă mortul, se duc și se-ntorc fără să scoată o vorbă, ca să nu moară cineva din casă.

– Când bolnavul nu stă cu capul pe pernă, e semn că se sfârșește.

– Să nu lași cenușă multă pe vatră, căci rămân locurile unde au stat oalele și la moarte rămâi cu gura căscată și cu ochii deschiși.

– Spre a ști dacă va trăi cineva sau va muri anul acesta, se face din două paie o cruce, care se pune sub pască și apoi se dă cu crucea pe lopată în cuptor. Dacă a ars crucea în cuptor, atunci acela va muri în anul acela.

– Groapa și măsura unui mort se păzesc, ca să nu treacă peste ele un câine, căci atunci va muri cineva din familie.

– Acela care vede cerul deschizându-se și vitele vorbind în ziua de Anul Nou, acela nu mai trăiește mult.

– Dacă vede cineva cucul șezând pe un putregai, se crede că acela va muri sigur în acel an.

– Când cineva vrea să plece și caii nu vor să urnească din loc, e semn rău.

– Când vezi o roșeață pe fața unui mort, e semn că va muri cineva.

– Nu-i bine să spui bocete, pe care le spun femeile când duc mortul la groapă, fiindcă se poate pricinui moartea cuiva.

– Pe cine strigă bolnavul, când e aproape să moară, acela în curând va muri.

– Cine găsește bani în pământ, va muri repede.

– Acela dintre doi căsătoriți, care adoarme mai întâi, acela va muri mai repede.

– Dacă lumânarea de la cununie se rupe în două, unul din soți va muri curând sau va avea o nenorocire.

– Dacă sicriul e mai lung decât mortul, locul rămas gol cheamă și alte rude.

– Dacă mortul stă cu gura deschisă, se roagă la oameni ca să-l ierte, ori cere de pomană, ori e semn că are să mai moară cineva din familie.

Poporul român manifestă o mare îngrijire pentru îngroparea morților, considerând că sufletul celui neîngropat nu poate merge la locul de odihnă, hotărât de Dumnezeu, ci rătăcește necontenit timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul.Ceremonialul de înmormântare este marcat de două atitudini fundamentale. Prima atitudine o reprezintă grija celor vii ca despărţirea, trecerea şi integrarea în lumea de dincolo să fie perfecte şi definitive pentru a se evita reîntoarcerea în afara firii a defunctului în lumea viilor sub înfăţişarea unor creaturi („strigoi”, „moroi”). Astfel, moartea este concepută imaginar ca o lungă călătorie, marcată şi pe plan ceremonial, într-o lume asemănătoare acesteia de aici, deşi opusă ei. Pentru ca trecerea în această lume să se desfăşoare eficient, adică defunctul să se integreze într-o altă formă de existenţă, iar colectivitatea să se reordoneze, să se restructureze, în aşa fel încât să acopere lipsa, trebuie respectate cu rigoare riturile prin care se asigură nu numai trecerea şi integrarea „dincolo”, ci şi stabilirea unor relaţii între cele două lumi. A doua atitudine fundamentală care domină ceremonialul înmormântării este, aşadar, sentimentul că între defunct şi vii vor fi restabilite legături „fireşti”. „Bocirea” mortului reprezintă un act ceremonial tradiţional obligatoriu, de bună credinţă, dar şi o manifestare spontană intimă, un mijloc de potolire a durerii morale. Repertoriul funebru legat de acest ceremonial este mai bine păstrat decât celelalte specii folclorice şi cuprinde poezia cântecelor ceremoniale de înmormântare şi poezia bocetelor. Alăturăm un bocet din Răpciuni, sat în vechime din comuna Hangu, apoi Ceahlău, acum aflat în cea mai mare parte a sa sub ape:

„Bucură-te, ţintirime,

Mândră floricică-ţi vine,

Dar nu vine să-nflorească

Ci vine să vestejească.

Roagă-te la Sfântul Soare

Să ţină ziua mai mare,

Astă zice-I călătoare

Şi-napoi ne-ntorcătoare.

Scoală, scoală, puiuşor,

Şi priveşte-ne cu dor,

C-a venit carte domnească

De la noi să te pornească.

Mândră casă ţi-ai gătit

În mormântul înnegrit,

Fără uşi, fără fereşti,

În ea veşnic să trăieşti,

Dragul meu puiuţ rotat,

În zi mândră te-ai gătat,

De la noi te-ai străinat

Şi în lacrimi ne-ai lăsat.

Când ţi-a fi, puiuţ, mai bine

Să trimiţi şi după mine,

Prin suspinul vântului,

Prin fundul pământului.

Eu cămaşa la fântână

Ţi-oi spăla-o cu-a mea mână,

Nu cu apă din izvor,

Ci cu lacrimi dulci de dor.

Voi usca-o, nu la soare,

Ci în sân la ţâţişoare”.

Daniel DIEACONU