Dedicăm acest mic studiu istoriei vechi a învăţământului de la poale de Ceahlău. Într-un moment în care învăţământul este un subiect fierbinte. A fost învăţământ înainte de Cuza în satele de pe cursul mijlociu al Bistriţei? A fost, dar susţinut cu greu, cu sprijin de la călugări ştiutori de carte sau prin nişte „apostoli ai satelor”, figuri luminoase ale vremii. Nu degeaba a fost numit Cuza „părintele ţăranilor”: legea agrară şi legea instrucţiunii au fost de mare folos locuitorilor din sate. Şi mulţi copii de ţărani au început să înveţe carte şi unii au ajuns oameni de seamă. Cei mai mulţi dintre copii nu reuşeau să urmeze decât ciclul elementar, şcolile înalte erau doar pentru fiii de boieri, negustori sau industriaşi. Copiii de ţărani au reuşit să ajungă la şcoli gimnaziale, licee sau facultăţi în timpul comunismului. S-au făcut gimnazii în comunele rurale şi licee şi în unele comune mari şi în oraşe mai mici şi mulţi au fost cei cu înzestrare şi dorinţă care au ajuns la facultăţi. Ce va fi în continuare cu învăţământul rural?! Multe şcoli vor dispărea, dacă nu imediat, într-un viitor nu foarte îndepărtat. Zonele periurbane vor trimite copii la oraş, să scape de „simultane” sau mulţi copii nu se vor mai duce la şcoli. Vor mai fi şcoli în mediul rural?! Vor mai concura ele cu şcolile cele bune de la oraş în aşa fel încât să mai atragă copii?! Propunem o scurtă istorie de la începuturile învăţământului laic, cercetare realizată împreună cu regretatul Cristian Vatamanu în 2020.
Alăturăm pentru început o poezie, „Copii de ţărani”, scrisă de Adrian Păunescu, un vizionar prin multe dintre scrierile sale, care ne îndeamnă deseori spre adâncă reflecţie. Sub numele de „Nevoi sociale” s-a făcut un cântec interpretat de Valeriu Penişoară:
„Poemul acesta îl scriu într-o noapte,
Puțin după ziua de treizeci de ani
E-un scrâșnet, un plânset, un geamăt de șoapte,
Căci e pentru voi, fii curați de tărani!
Când țara îndreaptă şi legi şi-a sa cale
Când sus în idee nu-i loc de abuz
Mai sunt de-mplinit și la capăt de dus,
Dorinți izvorând din nevoi sociale.
Şi una e-aceea că încă la țară,
Nu-i școală făcută cum e la oraș
Că fiul țăranului, totuși nu poate,
Intra-n facultăți cu același curaj.
Eu știu câte lucruri în țară sunt gata
Şi câte vor fi, dacă suntem cuminți.
Dar una e dacă director e tata,
Şi alta e, dacă-i țăran de la Vinţ…
Eu iată, priviţi, sunt un fel de director
N-aveți nicio grijă că vă voi minți
Am și eu copii ce pot fi de bani gata
Cu toate-i îndop, pentru că-mi sunt copii.
Dar ţara stă-n alții întâi, și pe urmă
În fiii aceştia de directoraşi
Nu, satele noastre nu sunt tristă turmă
Ce lână și brânză trimite-n oraș!
Producția lor cea mai sfânta sunt fiii!
Lor li se cuvine răsplata de preț,
Țăranii dau aur, când dau României
Curații lor fii, rod al unicei vieți!”.
La începutul secolului al XIX-lea, apar în județul Neamț primele școli cu caracter laic, înlocuind pe cele catehetice, care dispar încet-încet până în 1859. Astfel de școli existau la Piatra-Neamț, la Humulești (unde Ion Creangă l-a avut dascăl pe bădița Vasile), la Țuțuieni și în alte localități. Primele școli de stat apar alături de cele particulare, începând cu anul 1832. Astfel, în decembrie 1831, ”Țirculara” nr. 131 a Epitropiei învățăturilor publice către isprăvnicia Neamțului, se vorbește despre ”…gătirea caselor pentru școale…”, iar ”…Ocârmuirea, a cărei fericire și siguranță să razămă de la luminata creștere și luminare a cetățenilor săi, (…) s-au îngrijit cu obștească creștere și învățătură prin așezarea școalelor publice”.
În Broșteni exista o școală inferioară de meserii încă din 1840, înființată de logofătul Alexandru Balș (proprietarul de atunci al moșiei). Învățământul din Borca a apărut oficial la 1854, prima școală având ca învățător pe viitorul preot Vasile Vasiliu. În Farcașa, prima școală este datată în 1859, cu peste 30 de elevi, într-un local propriu, având ca învățător pe I.I. Mironescu din Nicorești.
Pe la 1850, Joanță de la Săvinești, venind ca morar la Dreptu, a început să facă și aici primele cursuri de citire din cărțile bisericești cu micii învățăcei. Școala era chiar înlăuntrul morii. Joanță știa carte de la Mănăstirea Neamț, satul afându-se pe moșia acestei mănăstiri. După primul război mondial, școala de la Frumosu a fost mutată la Dreptu, în lăcașuri improprii, până în 1920 când s-a reușit construcția unei clădiri dedicate. Clădirea vechii școli Dreptu este astăzi sediul Muzeului Zoologic înființat de învățătorul Constantin Romanescu (pe cale de a se dărâma şi se pare că acest sacrilegiu nu poate fi împiedicat).
Începuturile școlii Galu se găsesc în 1859, se desființează în 1872 pentru a se reînființa peste un an. În 1862 școala funcționa cu 42 de elevi, învățător fiind D. Dascăluțiu. În 1870 vine învățător la micuța școală Galu Ion Vasiliu.
La bisericuța de la Poiana Largului a luat ființă o școală monahală, pe lângă mănăstirea de aici. Dar, data când a luat ființă, din cauza incendiilor și a arderii multor documente și obiecte, nu se poate stabili. În 1790 această școală monahală era în curtea locuitorilor din Poiana Largului: Simion Ailioaiei și Petre Anastasiei. În această perioadă, la școală, predau monahii: Gheronte și Baptist.
Laicizarea a adus dascăli și la școala de la Poiana Largului, de la „Bunavestire”. Școala nu era una oficială. Primarul – ”județu” – era cel care avea grijă de ea și sătenii o întrețineau. Clasele erau formate din 10-15 elevi, cu vârsta de 12-16 ani, iar durata studiilor era doar de un an.
Între 1864-1865, datorită reformelor lui Cuza, școala de la Poiana Largului devine de stat, iar copiii de la 7 la 12 ani aveau obligația la 3 ani de școală. În 1865-1866, având înscriși 82 de elevi din toate satele comunei Călugăreni, pe o rază de 18 km. Primul învățător plătit de stat a fost I.P. Boncescu. Acesta a mutat școala la Poiana Teiului, unde a funcționat înainte de 1890, când vine D. Focșa (1890-1903), titular, mort tuberculos. Sub directoratul acestui dascăl s-a construit un local propriu de școală, tip „Casa Școalelor”, din cărămidă.
La poale de Ceahlău, înaintea instituirii învăţământului de stat (1865) exista o formă rudimentară de învăţământ, care fiinţa în mediul religios: schituri, mănăstiri şi biserici, unde predau călugări ştiutori de carte, respectiv dascăli, diaconi şi chiar preoţi. Elevul învăţa cititul, uneori şi scrisul, pe cărţi de rugăciuni pe slovă veche (chirilică), după metode greoaie. Numărul elevilor era destul de redus, provenind, îndeosebi, din părinţi cu dare de mână. Din „Monografia Şcolii din Ceahlău” cităm: „În satul Răpciune din comuna Hangu exista schitul de maice Poiana de sub Ponoare sau Răpciuniţa. Şi aici învăţau fii de gospodari din sat şi din alte comune de pe valea Bistriţei.” În cartea profesorului Gheorghe Drugă, „Istoria Hangului”, găsim însemnat: „Dintre călugării de la Mănăstirea Buhalniţa, era socotit bun cărturar şi caligraf, Serafim Ionescu. După ce a plecat la Schiul Durău, copiii de la Buhalniţa se deplasau la Schitul Maicilor, pe pârâul Răpciuniţa, unde maica Elisaveta se îndeletnicea cu mesteşugul învăţăturii”.
În Schitul Hangului şi Răpciuni a sosit refugiatul ardelean Petru Sălăgeanu, fugit de persecuţiile declanşate de autorităţile maghiare împotriva românilor care au participat la revoluţia din 1848. Pregătirea lui cărturărească, licenţiat în teologie la Blaj, cunoscător de limbi străine, a dus la angajarea sa, convenindu-se plata în natură, dar şi cu bani, după posibilităţi. Petru Sălăgeanu fondează şcoala primară particulară (autorizată de autorităţi) în Schitul Hangului în 1852. La început au fost 14 copii, dar numărul lor a crescut continuu, mai ales prin venirea lor din localităţile învecinate. O dotare minimă a fost asigurată de părinţii copiilor, spaţiul era în continuă schimbare: în pridvorul bisericii de la Palat, în casele sătenilor, într-o chilie de la Schitişor (după plecarea maicilor) şi, în sfârşit, într-o căsuţă obţinută gratuit de la arendaşii moşiei Sturdza, situată la Gura Schitului.
Greutăţi au fost mari şi destule. În 1864, în vremea domniei lui Alexandru I. Cuza s-a adoptat „Legea Instrucţiunii publice”, prin care se reforma învăţământul, potrivit căreia în comune se înfiinţau şcoli întreţinute de stat. Şcoala din Gura Schitului Hangu a luat fiinţă ca şcoală de stat la 1 ianuarie 1865, cu un singur post în care a fost numit învăţător Petru Sălăgeanu. Dar greutăţile nu au întârziat a se ivi: căsuţa obţinută de la fraţii Ciontu devenea neîncăpătoare, iar condiţiile au devenit, cu timpul, deplorabile: pereţii cu tencuiala căzută, acoperişul şi tavanul sparte, sobe inutilizabile, fără utilizare minimă (bănci, scaune, tablă), fără fonduri necesare procurării de materiale didactice de strictă necesitate, neplata la timp a odăieşului şi a învăţătorului etc. Acest şirag al necazurilor a fost semnalat de învăţător în zeci şi zeci de rapoarte înaintate forurilor superioare, dar rămase, în marea lor majoritate, fără răspuns. Din aceste motive frecvenţa era slabă, iar fetele nu prea erau date la şcoală. Autorităţile locale nu luau măsuri în acest sens.
În pofida acestor greutăţi, munca eroică a învăţătorului a menţinut faima şcolii la cote ridicate, graţie competenţei şi capacitaţii sale de muncă. Faima lui de cărturar şi învăţător vrednic era mare. Calistrat Hogaş, în cartea sa, „În munţii Neamţului”, îl numeşte „vestitul învăţător al muntelui”.
Încheiem cu spusele Profesorului Ion Simionescu care nota la 1940 despre învățătorii nemțeni: „Judeţul Neamţ, prin vrednicia oamenilor ce-l populează, a însemnat întotdeauna un centru de largă cultură generală, ori pepinieră de oameni cari sunt înscrişi pe răbojul celor aleşi. O întreagă pleiadă de învăţători destoinici, cei mai mulţi produsul Şcoalei Normale, Vasile Lupu din Iaşi, erau şi sunt încă elemente vrednice, cu deplină tragere de inimă pentru îndeplinirea menirii lor”.
Prof. Dr. Daniel DIEACONU
