Simion Poiană, cunoscut sub numele de Skil, este unul dintre alpiniștii cu cea mai lungă activitate din județul Neamț. Practică alpinismul din 1982, a fost campion național și a organizat zeci de expediții în țară și în străinătate. Prin SkilAventura (Asociația Alpină Nemțeană), promovează mersul pe munte, formarea tinerilor și proiecte alpine la Piatra-Neamț. Așa cum se descrie, este „un om din Piatra-Neamț vrea să reorganizeze performanța alpină în județ.” După decenii de alpinism, Simion Poiană vorbește despre expedițiile din Himalaya, despre costurile, echipamentele și oamenii din spatele acestor călătorii: „Am fost în Mont Blanc, am fost în Kilimanjaro, în Toubkal în Maroc, în Himalaya de mai multe ori, organizez expediții pentru grupuri. Marea majoritate au mers gratis, dar trebuie să mai vii și cu bani de acasă. Adică, îți dau un exemplu: e 3.500 de euro acum, să zic că aduc 2.000 eu din sponsorizări, tu trebuie să mai vii cu 1.500 de acasă, n-ai ce să faci. Dar mergi în Himalaya. Cred că am vreo 30 de expediții organizate și în toate oamenii au ajuns pe vârf și toate fără incidente, să fie probleme medicale. Cu cât mai mulți la munte, cu atât mai benefic pentru societate. Principalul e să se formeze grupuri, să meargă la munte. Cum e ”Tânăr și liber”, cum e ”Doctor Iacomi”, sunt niște grupuri care scot câteva sute de oameni în natură. Eu am fost cu copiii acum 2 ani în Musala, anul trecut în Olimp, anul acesta am vrut să merg în cel mai înalt vârf dintre Albania și Macedonia, dar n-am mai avut bani să pot să susțin, că dacă merg 2-3 familii îți trebuie 2-3 mii de dolari sau de euro. Anul acesta a fost mai greu să susțin, fiindcă vreau să fac panoul, dacă reușesc, nu pot să le împarți la toate. Acum zic autoritățile că poate ne dau o autorizație să mai facem o via ferrata aici la Raza Soarelui. Dacă mai facem și via ferrata, sunt încă 30.000 de euro. Deci oricât aș munci, nu știu dacă acopăr eu, cu societatea de construcții, să pot să aduc eu banii aceștia. E greu să aduci banii de la tine de acasă.”
– Aveți sponsori?
Mai găsim și sponsori. Avem Dinamic 92, care ne-au ajutat permanent, un Moldocor. Acum vor să ne ajute Primăria, Consiliul Județean. Cel mai mult m-a ajutat Panaite, cel care a concurat pentru primar. Acum e director la DRUPO. Cel mai mult el m-a ajutat, la fiecare expediție. Cel de la Delivery International, care are produse pentru restaurante, tot timpul ne-a dat mâncare, bani. Adică mai degrabă mai puțin, dar tot timpul. Unde găsești tu expediție pentru un vârf de 6.000 de metri 2.500 de euro expediția și 1.000 de euro biletul de avion? Du-te și te uită pe orice site vrei. Și am șerpași care au fost de 10 ori pe Everest, deci tipul care e ghid din partea nepaleză a fost de 10 ori pe Everest. La o tură de 14 zile, de exemplu cum sunt trekking-urile astea sunt și oameni de turism. Cu cei cu care urci te întâlnești aproape sigur, zi după zi, la fel cu cei care coboară. Am găsit români despre care știam că-s plecați și le spuneam colegilor: „vedeți că în satul acela mâine ne întâlnim cu ei”. Însă au venit și nu salutau, fără caracter, fără… În mod normal, expedițiile în Himalaya pornesc de la 40.000 de dolari până la 160.000. Depinde și ce-ți permiți după aceea, că sunt care, de exemplu, la 160.000 vor pizza, vor cort încălzit. Și atunci oameni îți asigură cât pot ceea ce vrei. Deci sunt figuranți care vin de prin America și miliardari de prin Rusia care mănâncă la baza Everestului caviar. Și dau comandă să le aducă pizza din nu știu ce pizzerii. Echipamentul: o pereche de pantaloni de Gore-Tex – 600, o geacă – 700, ieri m-am uitat. Un costum de puf care se deschide jos ca să poți să te duci la toaletă, că nu-l mai poți da jos pe munte, vorbesc serios, e 2.000. Bocancii sunt 1.000-1.600, depinde de model, dar pentru 8.000 de metri aceștia sunt cei mai ieftini, ca să înțelegi. După aceea ai pantaloni termici, pantaloni de munte, tricou merino, un polar și 2-3 geci, că trebuie de schimb, de ploaie. Ochelari, casă, mască, tubul de oxigen. Dacă 300 e un tub, îți iei minim 4-5, depinde de expediție, că tu trebuie să îi asiguri și la șerpaș.
– Tubul de oxigen de la cât metri se folosește?
Nu e așa, regula este în felul următor: sunt expediții și expediții, poți să folosești tubul de oxigen și de la 5.000 de metri în sus. Depinde de banii pe care îți permiți să-i investești în expediție. Presiunea cam de la 6.500 de metri în sus o simți ca lumea. Până la 7.000 se face aclimatizarea asta, sus-jos, sus-jos. O expediție de genul acesta durează între 30 și 60 de zile, depinde cât de antrenat ești. Altfel mori dacă nu te aclimatizezi. De exemplu, cum fac eu pentru Everest Base Camp: plec de la Kathmandu la Lukla, dar Lukla e mai sus decât satul în care cobor, vreo 200 de metri. După aceea urc la Namche Bazaar, stau două zile. Următoarea zi urc deasupra la Namche Bazaar, la Khunde, un sat din acestea de șerpași, e un altfel de trib, că ei sunt pe triburi acolo. Și dorm la ei. După aceea mă duc la mănăstire la Tengboche, apoi mă duc la Dingboche, stau iarăși două zile. Am și învârtit 5.000 de metri pentru aclimatizare, deci sus-jos. După aceea mă duc la Lobuche și de la Lobuche nu mă mai duc la Gorak Shep, că sunt 3 ore între aceste două sate, mă duc direct la Everest Base Camp. Când mă întorc, am mai fost și știu șmecherii, vin pe curba de nivel și mă duc pe Kala Patthar, care are 3 ore urcat, 3 ore coborât, dar dacă vin pe curba de nivel câștig și nu mai cobor. Și fac și un vârf de 5.500 de metri. De acolo cobor la 5.000 de metri.
– În zona aceea se vorbește engleză?
Toți vorbesc engleză, la școală din clasa I se face numai engleză. Ei sunt pe caste, cum ar veni, sunt tot indieni și atunci limba e cum sunt la noi regionalismele. Adică ei vorbesc tibetană sau nepaleză, dar când se duc la școală 7 copii nu se înțeleg între ei. Din clasa I învață doar în engleză. Toți știu engleză, și copiii și bunicii. Plus că au fost cuceriți de englezi. Au mâncare bună, până la 4.800 de metri mâncarea e ok, ca la noi la restaurant, numai că, din ce urci mai sus, porțiile sunt mai mici. Turistic e până la 5.500-5.600, acum s-a ajuns până la 6.000. Îți bagă 5.500 să ajungi la Everest Base Camp și îți mai pune 1.000 de dolari să faci un vârf de 6.000 de metri. Și te duce pe vârf, te aduce înapoi, dar e în același loc, adică e ca și cum am sta la Dochia și ne-am duce pe Toaca și înapoi. E o performanță să ajungi la 6.000 de metri. Plus că la Piatra-Neamț suntem cei mai tari din România. Ticu Lăcătușu, primul pe Everest, Adrian Laza, a făcut toate vârfurile de 8.000 de metri, toate 14 le-a făcut în 7 ani de zile. Omul e cel mai tare de la noi din România și al 59-lea din lume care ajuns să facă chestia asta. Cea mai tare, care a făcut în perioada cea mai scurtă, e o norvegiancă, m-am întâlnit cu ea pe Everest. A făcut în 3 luni și 2 zile toate 14 vârfurile. Dar ce staff tehnic avea, voi nu vă puteți închipui. Traista de dolari aveau la ei, ca să înțelegi, că acolo se plătește cash. A făcut în primul an, dar n-a reușit să facă Nanga Parbat, fiindcă nu i-au dat chinezii autorizație. A venit al doilea an, a repetat toate celelalte vârfuri și i-a bătut pe toți bărbații. Știi cu cât? Cel mai repede un bărbat a făcut vârfurile în 6 luni, ea le-a făcut în 3 luni și 2 zile. Dar staff-ul, ți-am zis… Eu când am văzut echipamentul le-am zis băieților, că eram cu o gașcă din România: „ăștia sunt super profesioniști. Uitați-vă la cât sunt de folosite sculele astea.” Că aveau bandaje pe pioleți, se vedea că oamenii sunt profesioniști. I-am întrebat de unde sunt: „ea e șefa noastră, noi suntem cei care organizăm, toți care sunt afară, 50, sunt ai noștri, care cară, care fac pentru noi toate demersurile, orice apare, unul o ia la fugă înainte și trebuie să rezolve, în 2 ore când ajungem noi acolo trebuie să fie totul rezolvat.” Veneau elicopterele pentru ei și-i luau și-i cărau. Ți-am zis, sacoșa de bani, n-am văzut în viața mea la munte oameni cu sacoșa de bani, dolari nu altceva. Și aveau om care se ocupa.”
– Acolo se merge cu cash-ul?
E țara unde dacă te duci la bancomat nu găsești bani. Au bancomate, dar nu sunt bani în ele fiindcă e foarte mare devalorizarea, 141 de rupii la 1 dolar. De 100 de dolari îți cade așa un teanc de bani, din trei teancuri din acelea s-a golit aparatul, n-are capacitate fizică. Dar frumos, nu e altundeva mai frumos, există Himalaya și alți munți, din punctul meu de vedere. N-am fost în Patagonia, Fitz Roy și celelalte vârfuri, și acolo e frumos, dar e foarte frig. În Nepal nu e așa de frig dacă te duci în perioada primăvară sau toamnă, te duci undeva la -15° C, până la 6.000 de metri, și undeva la 12° C e media. Iar în capitală tot timpul e 25 de grade. În Nepal, în Kathmandu, nu ninge decât doar așa, o dată la doi ani, și ninge noaptea, iar dimineața, când vine soarele, se topește, cu toate că e la altitudinea de 1.400 de metri. De obicei, de la 5.000 de metri în sus, dimineața, când te trezești, e înghețată iarba și apa, dar în 2-3 ore după ce apare soarele se dezgheață. Ei ziceau în felul următor: „Mr. Skil, nu aprindem focul decât în momentul când dispare soarele, cât e soare e foarte cald.
– Echipamentul e greu?
Echipamentul meu tehnic are 12,5 kg pentru Himalaya. Eu am fost de șapte ori, îți dai seama că știu, la mine e fix. Dar așa, pentru un turism normal, media e 20-25 de kg. Iar acolo, ce fac, eu am șerpașul acesta pe care îl pun să se ocupe de expediție, de asta îi și trimit banii din timp. Se ocupă de expediție, în momentul când eu i-am trimis banii el îmi face tot. Îi dau date: unde vreau să dorm, ce vreau să fac, ce vreau să vizitez, pe ce vârfuri vreau să urc, tot. El se ocupă de tot și îmi spune așa: „Skil, la ce aveți voi ca bagaj, ca echipă, îți aduc 6 cărăuși. Fiecare cară până în 50 de kg, orice șerpaș.
– Ei se plictisesc de muntele acela, urcă în mod constant?
Oamenii asta fac, din asta trăiesc. Viața în Nepal e undeva între 1 dolar și 100 de dolari pe lună să trăiești. Cred că 70% dintre ei sunt vegetarieni, ca și indienii, de altfel. Unde găsești tu să crești animale în munți la 5.000 de metri? În afară de iac și un fel de păsări. Populația e de aproximativ 30 de milioane. Religie majoritară: buddhiști tibetani. Sunt și buddhiști indieni, dar nu e același lucru. Adică sunt mici diferențe între ei ca viziune. La ei, pe orice perete când te duci la o mănăstire, sunt scene cu Kama Sutra, Tantra Yoga. Nu există oraș să nu găsești grupuri de yoghini care vin pentru relaxare în Himalaya.
– Nepalezele sunt frumoase?
Nu, majoritatea sunt mici de statură. Dar sunt și femei frumoase.
– Cărăușii, șerpașii cum sunt?
Să știi că ultima dată când am fost i-am găsit chiar bine îngrijiți, se bărbiereau, se spălau, făceau duș. Rândul trecut am găsit niște mazaci, dar îi luasem de acolo, de pe la 4.000 de metri. Ăia se spălau cred că o dată pe an, când ploua. Și unul dintre ei a zis că el cară mai mult bagaj. Ei, i-am dat două genți, cele mai grele, care aveau 60 de kg. În prima zi și-a rupt piciorul. L-am schimbat, a trebuit să stăm 3 ore până a venit altul ca să preia bagajul lui, mai era puțin până la cabană. A călcat greșit și și-a rupt piciorul, atât de obosit era, îți dai seama. După aceea ne-am dus, l-am vizitat acasă, i-am lăsat niște bani. Ce să faci, și-a rupt piciorul, asta e. Deci și l-a rupt, n-a făcut entorsă. Acolo, treptele care sunt, nu sunt egale ca la noi, 17,5 treapta. Acolo au 20, 25, 30, ca pe munte, făcute din piatră. Și dacă pe una dintre alea a călcat sau una dintre ele s-a dezlipit de la îngheț-dezgheț… Trupa asta, când am fost, am avut trupă bună. Dar și acum merge trupa asta. Să vedem, poate luăm două fete ca să facă și performanță. Ca să duci două fete pe un vârf de 6.000 de metri eu zic că este reprezentativ pentru Piatra-Neamț, ca oraș. Mai arată-mi undeva, într-un oraș, cine a mai făcut. Și cu două, că una zici că mai este pe la Constanța, pe la Timișoara, s-au mai dus, dar două, echipă de fete? Și când spun că „echipa de fete a urcat”, nu le ajut eu, ele se asigură, ele merg, adică faci echipă, cum ar veni, echipa Piatra-Neamț feminină, nu mai este nici mixtă nici masculină. Eu am în perspectivă anul acesta să fac 4 vârfuri. Dacă sunt 14 vârfuri de 8.000 de metri, sunt câteva zeci 7.000 de metri și câteva sute de 6.000 de metri. În Himalaya, deocamdată, mai sunt vârfuri de 6.000 de metri care nu sunt cucerite, deci n-a ajuns picior de om. Sunt destul de greu de accesat, de ajuns la ele. E un vârf pe care tot încearcă niște nemți de vreo 10 ani să-l facă, durează două săptămâni numai să ajungi până la baza lui. Eu am dus copii în Musala și în Olimp, aș fi vrut să iau un copil în Himalaya, dar nu pot, trebuie să meargă și un părinte din partea lui. Sunt copii buni, cu care poți să faci performanță, dar eu dacă l-aș lua în Nepal trebuie să aibă tutorele lui.
– Dacă părinții semnează o hârtie, nu puteți?
Ei semnează, dar eu nu pot să mi-l iau în grijă să-l duc pe un vârf și să-l aduc înapoi. Dacă, Doamne ferește, e o avalanșă sau ceva eu răspund, adică în momentul când s-a întâmplat un accident eu trebuie să mă duc la pușcărie. Eu îi asigur banii, dar să meargă cu unul dintre părinți, altfel nu pot. I-am dus așa, cu părinți, în Musala, în Bulgaria, la 7 Lacuri Rila, tot în Bulgaria și în Olimp, în Grecia. De la sponsorizări am plătit eu motorina și masa de seară, atât s-a putut. Și aș vrea după aceea, dacă reușesc, la anul sau peste 2 ani, să duc vreo 2-3 copii să facă ori Mont Blancul ori Gran Paradiso, adică eu încerc să ajung cu unul dintre ei, un copil de 10-15 ani, să facă toate vârfurile din Europa, din fiecare țară să facă cel mai înalt munte. Dacă ajungem să facem asta este o performanță și pentru oraș și pentru el. Dar vedem, e greu, deocamdată nu știu dacă este cineva din România să fi terminat top vârfuri din Europa. Mai știu pe cineva care încearcă, dar e greu și cu partea financiară.
– Până la ce altitudine ați urcat cel mai mult?
6.000 de metri.
– De ce n-ați încercat mai mult?
Am făcut preinfarct în Himalaya.
– De câte ori ați fost?
De 7 ori. Am mai fost în Toubkal, cel mai înalt vârf din munții Atlas, am fost în Kilimanjaro, am fost în Mount Kenya, în Ararat, în Damavand în Iran, am fost în Erebus și în Alpi de 25 de ori.
Simion Poiană își desfășoară activitatea prin Asociația Alpină Nemțeană (SkilAventura), unde coordonează expediții, drumeții și programe de instruire pentru cei care vor să învețe alpinism. Continuă colaborarea cu ghizii nepalezi alături de care a lucrat în Himalaya și planifică noi tururi pentru 2026. Lucrează la extinderea panoului de cățărare și la realizarea unui nou traseu de via ferrata în zona Raza Soarelui, proiect care urmează să primească autorizațiile necesare. O parte din activitate se concentrează pe formarea tinerilor. Pregătește copii pentru vârfurile europene și încearcă să obțină sprijin pentru deplasări externe. Se bazează pe sprijinul câtorva firme locale și pe contribuții proprii. Restul e organizare, echipă și muncă constantă. Pentru el, alpinismul înseamnă pregătire, reguli clare și siguranță, indiferent de altitudine.
A consemnat Alexandru ANDRIEȘ
