Olimpiada americană, Los Angeles 1932, a urmat, din punct de vedere fotbalistic, primului campionat mondial de fotbal, cel din Uruguay, 1930. Dar americanii nu iubeau fotbalul şi nu a fost fotbal interţări. Şi s-a dorit ca Olimpiada să revină în Europa şi să fie fotbal. Au fost propuse mai multe oraşe, în cele din urmă, după lungi discuții, a rămas să se aleagă între Berlin şi Barcelona, votul fiind favorabil Berlinului (43 voturi pentru şi 19 voturi contra). Dar viitorul acestor jocuri va fi pus curând sub semnul îndoielii, din cauza faptului că în 1933 se instaurase fascismul în Germania, şi se considera că reprezenta un real pericol pentru pacea lumii. Naziştii urmăreau să se folosească de acest prilej, sprijinind din plin jocurile, organizând și alte acțiuni colaterale: expoziții, congrese sportive, tabere, raliuri, etc., în scopul transformării lor într-o uriaşă acţiune de propagandă fascistă. De altfel această olimpiadă va rămâne în istoria jocurilor şi sub numele de „Olimpiada ipocriziei”. Principala arenă a acestei ediții a fost Stadionul Olimpic din Berlin, cu o capacitate de 100.000 de locuri, construit în zona verde de la Charlottenburg, după proiectele arhitectului Werner March. 16 echipe s-au întâlnit, cu jucători având statutul de amator, o problemă care s-a pus tot mai acut. O dispută interesantă a fost jocul disputat pe stadionul „Herta B.S.C.”, care a fost anulat de către comitetul de organizare. Austriecii conduceau, la pauză, cu 2-0, dar peruvienii, după reluarea partidei, joacă în forță, uneori foarte dur și reuşesc să egaleze pentru ca, în prelungiri, să obțină victoria cu scorul de 4-2.
Austriecii au introdus o contestaţie pe care o motivează în sensul că în timpul prelungirilor, la o busculadă, în terenul de joc, au pătruns suporteri peruvieni care i-au molestat pe jucătorii austrieci. Judecând contestaţia, comitetul de organizare a hotărât rejucarea partidei. Cum austriecii nu doreau acest lucru, ci omologarea jocului în favoarea lor, au hotărât să nu se prezinte la teren, urmând ca acest lucru så fie adus la cunoştinţa publicului, în ziua rejucării, pe terenul de joc. Jucătorii peruvieni se considerau nevinovați de incident (de producerea lui trebuind să răspundă organizatorii și serviciul de ordine), cu atât mai mult cu cât în terenul de joc ordinea a fost restabilită, partida s-a reluat, a continuat şi s-a încheiat în condiţii regulamentare. Luând act de această hotărâre a comitetului de organizare, ei au notificat în scris acestuia hotărârea lor irevocabilă de retragere din competiţie. Austriecii, aflând acest lucru, nu și-au mai respectat hotărârea din ajun și s-au prezentat pe stadion în ziua de 10 august 1936, la ora de începere a jocului, aliniindu-se la fluierul arbitrului R. Barlassina (Italia). Şi astfel ei s-au calificat în semifinale prin neprezentarea adversarului lor. Au ajuns în finală, unde au fost înfrânţi de Italia. Clasamentul final: 1. Italia; 2. Austria; 3. Norvegia. Annibale Frossi din Italia a fost golgeterul competiţiei cu 7 goluri. Italia, campioană mondială în 1934, satisfăcea orgoliul dictatorului Benito Mussolini şi devenea şi campioană olimpică. Iar în 1938, Italia câştiga pentru a doua oară „Zeiţa de Aur”! (D. DIEACONU)
