Mihail Sadoveanu a fost jurnalist, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români. Ca om politic a fost de la început apropiat socialiştilor, ca odată cu instaurarea regimului comunist să deţină mai multe funcţii importante în stat. În Neamţ, el a fost legat de casa de lângă Vovidenia, care a fost înainte a mitropolitului Visarion Puiu, unde a aflat linişte pentru a scrie cele din urmă opere ale sale.
Opera sa cuprinde mai multe etape date de curentele literare dominante într-o perioadă sau alta: etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică și o ultimă fază a realismului socialist.
S-a născut la 5 noiembrie 1880 la Pașcani, părinții săi au fost avocatul Alexandru Sadoveanu și Profira Ursache, fiică de răzeși. Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni. apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază Dreptul. Debutează în revista bucureșteană „Dracu” în 1897, iar din 1898 începe să colaboreze la foaia „Viața nouă”, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, sau Tudor Arghezi.
Se stabilește la București, în 1904, s-a căsătorit și a avut 11 copii. Debutul său editorial înseamnă 4 volume deodată: „Povestiri”, „Dureri înăbușite”, „Crâșma lui Moș Precu”, „Șoimii”, concentrate în special pe istoria românilor. Nicolae Iorga a numit anul 1904: ”Anul Sadoveanu”.
În 1910 a fost numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. Colaborează la revista „Sămănătorul”, dar spiritual este mai apropiat de revista “Viața Românească”. A devenit membru al Academiei Române în 1921. În 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.
În 1928 publică „Hanul Ancuței”, opera aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, un volum de 9 povestiri, ce au devenit celebre care astfel l-au nemurit. Sursa sa de inspiraţie erau oamenii locului pe care scriitorul îi iscodea cu fiecare prilej nimerit. Mihail Sadoveanu descrie astfel hanul: „Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întîmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”. Şi mai departe spune: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor… La vremea de care vorbesc, era însă pace în ţară şi între oameni bună voie. Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Halanca: Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrele zăbrelite. Conteneau câte un răstimp viersul lăutarilor şi porneau poveştile”
În 1936 Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa scot revista lunară “Însemnări ieșene”. Din această revistă alăturăm scrierea numită ”Palatul Cnejilor”, dedicată unui monument din regiunea noastră (aflat pe atunci în paragină, aşa cum, de altfel, se află şi astăzi), publicată în „Însemnări ieşene”, „Anul I, Nr. 19, 1 Octomvrie, 1936”, respectând ortografia timpului:
„Mi s`a întîmplat, în vara aceasta, să mă aflu în preajma Ceahlăului, cu intenţia de a mai face o ascensiune pe înălţimile lui curate, pe la Izvorul Alb. Un prietin, d-nul Cădere, îmi atrăsese atenţia că, în acele singurătăţi extrem de rar cercetate, se mai găsesc încă urme ale oamenilor de altădată care au făcut aici popas. Vremea, foarte neprielnică pentru excursii în trecuta lună August, nu ne-a îngăduit să ne realizăm intenţia. În câteva răstimpuri de lumină, abia am avut răgaz să pipăim, fie râpa sălbatică şi poetică a pîrăului Tarcău, fie Palatul Cnejilor dela Răpciuni. Şi dintr`un loc şi dintr`altul regiunea cerului unde trebuia să se găsească tata munţilor noştri apărea într`una înecată în îmbulzeli de nouri.
Toţi Moldovenii ştiu că Ceahlăul nu-i cel mai înalt pisc de pe catena Carpaţilor; măreţia şi înălţimea lui sînt un raport de ansamblu şi de contrast cu munţişorii provinciei, toţi îmbrăcaţi în brad, moale conturaţi, stăpâniţi de măreţia lui aspră şi pleşuvă. Vreme de o săptămînă, deci, Ceahlăul a stat în cer, despărţit de lumea noastră. În lumea aceasta a noastră ploua, şi Bistriţa venea cu ape tot mai tulburi şi tot mai crescute.
În asemenea ceasuri de umezeli mişcătoare, subt pîcla posomorîtă a bătrînului din veacul cel vechiu, ne-am putut abate o jumătate de ceas şi la acele ruini dela Răpciuni, unde oamenii de azi şi onorata comisiune a monumentelor istorice îngăduie să se dărîme zidirile trecutului. Se ştie că acele locuri dela Răpciuni, dela Hangu şi din munte au fost pînă cătră mijlocul veacului trecut în stăpînirea Cantacuzinilor. Aceşti boieri neliniştiţi, în vrajba cu domnia încă dedemult, într`una uneltitori şi într`una bănuiţi, foarte îndrăzneţi şi foarte semeţi, au clădit aici, cu şanţ exterior, zid, turnuri şi meterezuri, o cetate în care veghea necontenit un biluc puternic de lefegii alvaniţi. Cînd cneazul cantacuzin îşi simţea nesigură cerbia în casa lui din Ieşi, încăleca în pripă în puterea nopţii cu neamurile de parte bărbătească şi, în puţină vreme, trecea la apa Moldovei, la apa Bistriţei şi ajungea subt Ceahlău la cetate. Încă mai sînt în picioare o parte din aceste ruini, cu paraclisul. Ele au fost celebre cîndva şi în străinătate, îndemnînd pe autori dedemult să-şi exercite asupra lor fantazia. „Castelul Carpaţilor”, romanul lui Jules Verne, pe care l-aţi citit şi dv. să ştiţi nimica; căci, dacă aţi şti, aţi avea încă un motiv de nemulţămire şi protestare.
Pe cînd coboram dela acele ruini printr`o gospodărie a satului Răpciuni, iată cîţiva tineri excursionişti, care se grăbiau să suie la schitul Durău. Aflînd că este de văzut ceva acolo, s`au oprit şi au cotit din cale. Celebrul Castel al Carpaţilor nu mai este nici măcar un punct de atracţie pentru excursionişti; pe hărţile plimbărilor de vară nu-l mai înseamnă nimene. Cînd şi cînd scriitorii noştri îl pomenesc. Ionel Teodoreanu a vorbit despre turnul de acolo al Domniţei Milena; Preotul Matasă a scris o carte întreagă despre Palatul Cnejilor. Autorităţile şi stăpînii de astăzi ai locuitorilor, comisiunea monumentelor, oficiul de turism au, probabil, un in interes de pietate ca totul să se distrugă, ca pe urmă să aibă arheologii prilej de investigaţie, istoricii prilej de supoziţii, poeţii prilej de perioade lirice. Sînt bine încredinţat că, în doi- trei ani, cînd mă voiu întoarce iarăşi în acea paragină, n`am să mai găsesc nici pisaniile dela Antonie-Vodă Ruset care ornează încă zidăriile ce mai sînt în picioare. Una din ele va trece la o locuinţă particulară, ca să-şi şteargă mosafirii picioarele înainte de a intra în casa gospodarului, iar cealaltă va fi sfărmată cu ciocanele şi amestecată cu pietrişul şoselelor. Inscripţiile paraclisului, arcadele ferestrelor, resturile iconostasului vor fi ofensate şi umilite în acelaşi chip.
Am să vă comunic un secret. Nici nu se poate să fie altfel într`o ţară nouă, care n`a trecut în stadiul conştiinţii de legătură cu trecutul şi viitorul: pe asta de altfel se bazează cultura.
Cimitirele satelor noastre sînt triste paragini. Tot acolo, în valea Bistriţei, şi tot în vara asta am văzut un mic cimitir de ofiţeri căzuţi în vremea războiului, cu toate mormintele profanate. Preoţii urmăresc pe stilişti şi fac politică. Dar de un veac, în ţara asta, guvernanţii lasă în părăginire tot ce este rămăşiţă dela părinţii noştri. Cînd, la 1856, tîrgoveţii din Tîrgu- Neamţ au început a construi case şi hanuri cu piatră dela Cetate, a trebuit să se găsească un nebun, un oarecare boierănaş scăpătat care să se ducă la Domnie, să îngenunche la Vodă Grigore Ghica şi să ceară protecţie pentru locul sfînt. Încă de acum optzeci de ani guvernele au secularizat averile sfintelor lăcaşuri. Negreşit, aceste averi trebuiau sustrase dela folosinţa străinilor; dar nu era îngăduit ca testamentele donatorilor să fie călcate în picioare. Averile instituţiilor de binefacere, cum e Sfîntul Spiridon, de pildă, au fost răpite pur şi simplu prin legi ad-hoc, cu dispreţul dispoziţiei sacre a donatorilor morţi. Cred că nicăieri în lume nu s`a făcut asta. Deci Sfîntul Spiridon, ridicat la înflorire odinioară prin pietate, astăzi a ajuns în mizerie.
Epocile de invazii şi de nesiguranţă, care au durat pînă în pragul istoriei contimporane, explică o anumită psihologie a mulţimii noastre rurale: atunci nimic nu era statornic, nimic nu era sigur. Liniştea apelor şi hodina vîntului au fost viaţa sărmanului. Dar un stat se presupune că e guvernat de o elită conştientă, care are o răspundere faţă de Dumnezeu şi de crîncenele jetfe ale trecutului. Dar e destul. Au mai vorbit şi alţii despre asta şi vor mai vorbi. E aşa cum spun eu: peste trei ani, pisaniile acele dela Antonie Vodă nu vor mai fi”.
După 1947, scrisul său virează spre stânga comunistă, publicând romanul „Mitrea Cocor” sau „Lumina vine de la Răsărit”. A devenit președinte al „Marii Adunări Naționale” şi al Uniunii Scriitorilor. A primit titlul de „Erou al Muncii Socialiste” şi Premiul „Lenin pentru Pace”. Înconjurat de onoruri, Mihail Sadoveanu s-a stins din viață la data de 19 octombrie 1961, la Bucureşti, şi a fost înmormântat alături de Eminescu și Caragiale.
În Neamţ venea adesea la învăţătorii de prin sate, cu care legase prietenii. Cu Gheorghe Baltă de la Buhalniţa şi mai ales cu Constantin Romanescu de la Dreptu. Despre o vizită la școala din satul Dreptu, Sadoveanu a scris articolul „Patriotism”, publicat în cotidianul „Dimineața” din 2 ianuarie 1937, republicat în „Opere”, vol. 20, 1967. Noi adăugăm o povestire publicată de inginerul Dragomir Romanescu în revista „Ecoul Munţilor” despre o „Întâlnire cu Mihail Sadoveanu… la Dreptu”:
„Era către sfârșitul verii anului 1936. Mama lucra prin grădina de legume, iar eu mă jucam cu prietenul meu cel mai bun, un iepure de postav, mare cât o mâță care, de altfel, era singura mea jucărie. Noi locuiam atunci în casa moștenită de la străbunii mei Țifești, situată pe ulița care pornea din șoseaua națională Piatra Neamț-Vatra Dornei, din fața bisericii satului Dreptu și mergea până în malul drept al râului Bistrița. La un moment dat am băgat de seamă că a venit un băiat, școlar din clasele mari care, probabil, lucra cu tatăl meu în atelierul de lemnărie al școlii. Deși vacanța de vară nu se terminase, câțiva elevi mai mari, dorind să învețe aceste meserii, veneau la atelier unde tatăl meu lucra tâmplărie, dulgherie sau rotărie, meserii învățate la Centrul de perfecționare pentru învățători de la Deva. După ce a plecat acel elev, mama îmi spuse:
– Dragomire, adu-mi un smoc de frunze de nuc.
– Dar ce vrei să faci cu frunzele de nuc? Am întrebat-o eu, deși cam bănuiam despre ce este vorba.
– Vreau să fac repede o alivincă. Mi-a trimis taică-tu veste că la școală se află scriitorul Mihail Sadoveanu cu încă o persoană. Vor veni la noi, unde taică-tu i-a invitat la o alivincă. Trebuie să spun că mama mea făcea niște alivinci tare bune, pe care le cocea într-o tavă mare pe fundul și marginile căreia punea frunze de nuc.
Într-adevăr, după un timp a apărut tatăl meu, Constantin Romanescu, însoțit de Mihail Sadoveanu și de încă o persoană din Iași, doctorul Teodor Cădere, pe care aveam să-l cunosc foarte bine mult mai târziu, după război la București.
Despre Sadoveanu se vorbea în casa noastră, scrierile lui fiind citite și discutate printre învățătorii din zonă. În plus, tatăl meu îl cunoștea bine deoarece luase parte la una sau la câteva vânători de cerbi la care invitatul de onoare era scriitorul. Așa că eu la cei 6 ani avea câți aveam știam bine despre cine-i vorba și îi cunoșteam figura din pozele de pe unele coperți ale cărților lui, care se găseau în biblioteca noastră. Cu toate acestea, când a apărut m-a impresionat prin faptul că se deosebea mult de cei doi care îl însoțeau, prin alura lui impozantă. Era înalt, nu gras, dar solid, îmbrăcat într-o haină de piele lungă, descheiată și lăsând să se vadă că era încins peste sacou cu o centură-cartușieră de care atârna un revolver cu țeava lungă, băgat, bineînțeles, într-un toc de piele. M-a impresionat și capul lui mare, cu păr bogat, dar bine pieptănat. Cu toate că a trecut o viață de om de-atunci, îl am clar în minte.
Am stat și eu la masă cu dânșii, dar, după ce mi-am mâncat porția de alivincă, am ieșit afară la iepurilă al meu.
Când au plecat – se îngâna ziua cu noaptea – am mers și eu cu dânșii la mașină, care era lăsată în șosea, chiar în fața bisericii. După saluturile de rămas bun, când să se urce în mașină, Sadoveanu exclamă:
– Măi oameni buni, mi-am uitat cartușiera cu revolverul în casă.
– Stai liniștit, coane Mihai, că dă fuga Dragomir și o aduce, zice taică-meu.
– Nu se poate, măi Costică, revolverul-i încărcat, nu trimite băietu’.
– Băietu nostru-i cuminte, coane Mihai, n-ai nici o grijă. Eu, care cât am stat în casă, am fost cu ochii mai mult la cartușiera agățată în cuierul de lângă ușă, deci știam unde se află, am și dat fuga. Înapoi n-am mai mers alergând, deoarece cingătoarea de piele cu revolverul și cartușele mi s-au părut tare grele.
Ajungând în drum la mașină, Sadoveanu cu o mână și-a luat cartușiera și cu cealaltă m-a prins de după umeri și m-a sărutat pe vârful capului meu tuns chilug”.
Tot Dragomir Romanescu povestea că Sadoveanu, uzând de influenţa sa, i-a împiedicat pe securiştii de la Vatra Dornei să-i confişte învăţătorului Constantin Romanescu exponatele de la muzeul zoologic din sat. Muzeul a scăpat de comunişti, dar, după vremuri şi după oameni, se află acum într-o nevrednică părăginire…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
