În secolul vitezei, când tehnologia a avansat într-atât încât, printr-un apel video, poți să-ți vezi rudele sau prietenii aflați în celălalt colț de lume în timp real, iar inteligența artificială amenință să lase fără slujbă o parte dintre noi, există încă oameni care trăiesc singuri la bătrânețe. Unii sunt bolnavi și fără familie, alții au rude, dar tot singuri rămân, cu bani puțini și resurse limitate. Unii locuiesc izolați de civilizație, în locuri greu accesibile, în vârf de munte sau la kilometri distanță de orice așezare umană. Alții, deși trăiesc chiar în comunități cu acces la infrastructură și facilități, duc o existență la fel de grea. Un asemenea om am întâlnit în comuna Bicazu Ardelean.

„Mă ocup de toate, cum pot”

Chiar la principala arteră care străbate comuna, drumul național 12C, se află o locuință mică, ce poartă la vedere urmele trecerii timpului – asemenea unui bătrân care a trăit mult și parcă nu mai are motivația de altădată. Este, poate, cea mai modestă casă din Bicazu Ardelean și, la prima vedere, nu pare locuită. În aerul rece al unei zile de la mijlocul toamnei primul semn că acolo există viață este fumul care iese prin coș. Cineva a făcut focul în sobă. Mergând mai aproape îl vedem pe proprietar. Pe treptele unei mici anexe lipite de casă, un bărbat ascuțea lanțul drujbei, ignorând traficul intens și grijile lumii. Cu totul absorbit de munca sa, Florin Pîntea, în vârstă de 54 de ani, ne vede doar când ajungem la poartă, anunțat fiind de lătratul câinelui. Locuiește acolo, chiar în mica construcție aflată la câțiva pași, aproximativ doi kilometri, de centrul civic, unde se află Primăria, școala, grădinița și Muzeul „Silvia Barna”. Dacă mulți oameni se feresc să vorbească despre viața lor, Florin Pîntea ne-a primit fără nicio reticență. Singurul care „protestează” la venirea străinilor este câinele slăbit, dar vigilent, care își face datoria anunțând zgomotos oaspeții. Casa părintească, construită în 1969, nu mai are de mult destinația de locuință. A fost părăsită după moartea părinților, iar acum doar anexa de alături mai este locuită. Viața l-a purtat pe Florin departe de sat, până în vestul țării, la Timișoara, unde a muncit câțiva ani. După 1989, când fabricile s-au închis, și-a pierdut locul de muncă și s-a întors acasă, pe la mijlocul anilor ’90, mai mult silit de împrejurări decât de bunăvoie.

„Am făcut aici, în comună, școala gimnazială, apoi clasa a IX-a și a X-a. După aceea am urmat școala profesională la Sibiu, profil mecanic de mașini și utilaje. De acolo am primit post la Timișoara. Am lucrat o vreme, dar după Revoluție fabricile s-au închis și n-a mai fost de muncă. Așa că, prin 1995, m-am întors acasă, unde erau mama și tata. Am venit cu concubina mea, Mariana Luca, bănățeancă. Poate ar fi fost mai bine să rămânem acolo, că am fi trăit poate mai bine, dar nu am avut încotro, mama era bolnavă și a trebuit să revin. Eu cu Mariana trăim împreună și acum, dar din păcate ea este bolnavă, nu mai poate merge. Săptămâna trecută a fost externată din spital. Mă ocup eu de toate, cum pot. Fac zilele de muncă la primărie, am ajutor social, și din ce primesc mă descurc”, spune Florin Pîntea.

Femeia fiind la pat, el se îngrijește de gospodărie și de hrană.

„Nu mi-e rușine de muncă. Facem cum putem, ce putem, cu cât avem. Mulțumesc lui Dumnezeu. Merg la muncă prin sat, cu ziua, crăp lemne, ajut la treburi gospodărești. Pentru munca mea primesc bani sau ce are omul să-mi dea, că eu nu am unde să pun nimic. Atât e terenul, cât este curtea. Și-i numai piatră, iar în spate e deal, nu ai unde pune o ceapă. Nu stau la cârciumă, îmi văd de treabă, că altfel nu te descurci. Lucram la drujbă când ați venit, ca să mai pot face rost de lemne pentru iarnă. Femeia e bolnavă, trebuie căldură”, povestește bărbatul care nu este deranjat de nici o întrebare, oricât ar părea de iscoditoare.

Lângă casa mică, care pare să aibă doar două camere și un hol la mijloc, construcție aflată la un pas de colaps, câinele continuă să latre, iar Florin îl mai ceartă din când în când, în zadar. Bărbatul stă în poartă și vorbește calm, rar și încet, aproape imperceptibil atunci când se intensifică traficul și trec mașini de mare tonaj. Gardul locuinței este aproape prăbușit, iar el nu îndrăznește să se sprijine de poartă, chiar dacă stă în cadrul căii de acces.

Cât poți trăi cu 475 de lei? „O lună”

Florin Pîntea primește lunar ajutor social și bonuri pe cardul de alimente, cu care își cumpără strictul necesar de la magazinul din apropiere.

„Am avut păsări, dar nu mai creștem acum, că e scumpă mâncarea pentru ele, iar eu nu am unde cultiva nici măcar porumb”, spune el.

Locuiește în anexa cu o singură cameră, construită chiar de el, când terminase clasa a VIII-a.

„Atunci mama nu m-a lăsat să plec în altă parte, așa că mi-am făcut această cămăruță. Acum stăm aici, e mai mică și se încălzește mai ușor.”

În camera mică are un aragaz pe butelie, iar gazul îl cumpără de la o casă din apropiere. Regretă că a plecat din Banat, unde nivelul de trai e mai ridicat, dar spune că nu putea să-și lase mama bolnavă singură.

„Nu-mi fac planuri de viitor. Trăiesc de azi pe mâine. Cu toate scumpirile, îmi pun speranța că va fi mai bine. De fiecare dată merg la vot, la toate alegerile. Poate o fi mai bine cândva”, adaugă Florin.

Nu se bazează pe rude sau prieteni – nu pentru că n-ar avea, ci pentru că nu vrea să-i împovăreze. Părinții s-au dus, mai are zice el un uncheș și vreo două mătuși, dar sunt în vârstă, iar ajutor ar trebui să vină din partea lui către ei, nu invers. Viața lui nu este ușoară: este debranșat de la rețeaua de energie electrică, dar și-a montat un mic panou solar care îi asigură curentul pentru bec și radio. Nu are apă curentă, deci nici mașină de spălat. Spală rufele la mână, iar apa din fântâna din curte o folosește doar pentru uz menajer; pentru băut, cumpără.

„Din ajutorul social, care e puțin peste 500 de lei, ni se oprește 10% pentru sănătate. Îmi rămân vreo 475 de lei”, spune bărbatul.

La întrebarea cât timp poate trăi cu acești bani, răspunde scurt: „O lună. Iau o pâine care ține două zile, apă când e nevoie, mai am cartofi și fasole de la cei pe la care am mai muncit cu ziua… ne descurcăm. Nu am ani munciți suficienți pentru pensie. Când m-am întors acasă, am lucrat vreo 7 ani la un gater, dar în cartea de muncă nu s-a trecut nimic. Asta e, dăm înainte”, încheie Florin Pîntea, fără regrete și fără amărăciune, cu vocea calmă a unui om care ia viața așa cum vine – zi după zi.

Are și un mesaj pentru toată lumea, cei care-l știu, dar nu numai, un mesaj simplu, scurt și cuprinzător: „Bucurie și sănătate!”.

Gabi SOFRONIA