Mexicul a primit organizarea Cupei Mondiale din 1970 în luna octombrie a anului 1964, devenind astfel prima țară din afara Europei și a Americii de Sud care găzduia un turneu final. Decizia FIFA nu a fost însă deloc populară. Căldura sufocantă din timpul verii și altitudinile înalte la care urma să se joace scădeau evident performanțele fotbaliștilor. Chiar și așa, a fost un campionat mondial cu un succes imens, cel mai frumos din toate timpurile, spun unii.
În preliminarii s-au înscris 75 de echipe, un nou record, care s-au luptat pentru a se alătura țării gazdă și Angliei, deținătoarea trofeului la turneul final. Calificările pentru Mexic nu au fost lipsite de surprize, ba chiar din contră, nume precum Portugalia, bronzul ediției anterioare, Franța, Spania sau Argentina, fiind eliminate. În preliminariile pentru Campionatului Mondial din 1970, a luat naştere cel mai stupid război din istorie, cunoscut ca „Războiul Fotbalului”. El Salvador şi Honduras, două ţări vecine au disputat în vara lui 1969 barajul pentru calificarea la CM din Mexic. Sentimentul naţional şi ura faţă de vecin au atins limitele maxime cu puţin timp înaintea confruntărilor. Înaintea meciurilor, guvernul din Honduras i-a expulzat pe cei 300.000 de salvadorieni care trăiau în această ţară. La 8 iunie, la Tegucigalpa (capitala Hondurasului) a avut loc partida tur şi a fost câştigată de gazde cu 1-0. O săptămână mai târziu, la San Salvador s-a produs revanşa: 3-0. Cum pe atunci nu contau golurile înscrise în deplasare s-a mai organizat un al treilea joc, chiar în Mexic. El Salvador s-a impus dramatic, cu 3-2, după prelungiri. Triumful de pe terenul de fotbal a dat aripi acestei ţări, iar la 14 iulie 1969, armata a invadat Hondurasul. După 4 zile, timp în care au murit 4.000 de oameni, s-a instaurat pacea. El Salvador a terminat pe ultimul loc la turneul final, fără să marcheze niciun gol.
A fost cea dintâi Cupă Mondială pe care telespectatorii din toată lumea au putut să o vadă color. Şi tot pentru prima dată, antrenorii au putut face schimbări. Până atunci, jucătorii accidentați, obosiți sau cei care nu dădeau randament nu puteau fi înlocuiți. Marocul a devenit prima echipă africană de după al doilea război mondial, care obținea biletele pentru un mondial.
Turneul final din 1970 avea să-i readucă pe „tricolori” în elita fotbalul mondial, după 32 de ani. România a avut pe lângă cei 22 de jucători încă un conațional prezent pe teren la mondiale: arbitrul Andrei Rădulescu a condus la centru, în faza grupelor, partida dintre Belgia și El Salvador, joc disputat în fața a peste 90.000 de spectatori și încheiat cu victoria belgienilor, scor 3-0.
Tricolorii cădeau în „groapa cu lei” de la Guadalajara cu Brazilia, Anglia, Cehoslovacia (Campioana mondială – Anglia și campioana în devenire – Brazilia). În prima etapă, România pierde cu 1-0 în fața Angliei, iar în a doua partidă vine victoria cu 2-1 contra Cehoslovaciei (de peste 30 de ori au şutat românii la poartă). În ultima etapă, România pierde cu 3-2 în fața Braziliei. Neutilizarea lui Nicolae Dobrin în niciun meci i-a fost imputată lui Angelo Niculescu. Dar el nu era singur acolo: era împreună cu Ştefan Covaci, cu Nicolae Nicușor, Emeric Vogl, secundul lui, un om cu o expertiză deosebită. Angelo Niculescu a spus mai târziu că Dobrin a fost mai mare decât Hagi, pentru că știa să dea culoare fotbalului, era un artist, dar a creat mari neplăceri în Mexic, cerea un tratament special ca la club, amintea despre desele escapade nocturne alături de Rică Răducanu și lipsa unei atitudini corespunzătoare în timpul antrenamentelor şi faptul că nu s-a adaptat căldurii înăbuşitoare. România avea să încheie competiția pe poziția a 11-a.
Marea finală s-a disputat la Mexico City cu 108.000 de fani în tribune, între Brazilia și Italia. Partida a fost echilibrată doar 70 de minute, iar sud-americanii s-au impus cu 4-1, cea mai mare diferență de scor în această fază a competiției. Şi cum era la al treilea titlu mondial a păstrat definitiv “Zeiţa de aur”. Din 1958 până în 1970, Brazila nu a pierdut decât două meciuri la campionatele mondiale. Elementul comun al acestor succese era Pele, singurul jucător din toate timpurile care a cucerit trei titluri supreme și care își făcea o ieșire din scenă în stil mare. (D. DIEACONU; FOTO: tikitaka.ro)
