Statul român seamănă tot mai mult cu o corporație. Nu una care produce, investește și răspunde pentru greșeli, ci una care optimizează încasări, schimbă regulile din mers și transferă costurile către cei care muncesc. O corporație care își tratează cetățenii ca pe „angajați” obligați să plătească, să tacă și să se conformeze.
După apariția lui Bolojan & comp la vârful guvernului, sentimentul acesta s-a accentuat: că prioritatea nu e să fie reparat ce nu funcționează, ci să fie strânse șuruburile. Nu cu reforme care taie risipa de sus în jos, ci cu o presiune tot mai mare pusă pe contribuabili, firme și salariați. Statul nu plătește impozite ca o companie, nu intră în insolvență când greșește și nu răspunde personal pentru deciziile care afectează vieți. În schimb, colectează, amendează, controlează și, când nu mai ajung banii, inventează o nouă justificare.
În această metaforă, „acționarii” la vedere sunt partidele politice – toate, fără excepție. Plus păpușarii, care creează oameni politici precum Klaus, Fritz, Weber sau Thuma, sau îi ghidonează cei cu nume neaoș-autohtone – Ilie, Nicușor, Emil, Sorin, George. Ei fac și refac majorități, împart funcții, reasamblează instituții și, cel mai des, se întâlnesc în aceeași zonă gri unde responsabilitatea se dizolvă. Când e bine, meritele au nume. Când e rău, vin „greaua moștenire”, „contextul internațional” sau „deficitul” – ca și cum deficitul ar fi o furtună, nu rezultatul unor decizii.
A doua componentă a „corporației” e cultura fricii. Mesajul transmis, direct sau în subtext, e simplu, vine controlul, se fac restructurări, se schimbă regulile, banii nu sunt ai tăi, sunt ai statului. Pensia devine o promisiune condiționată, dreptul se transformă în „beneficiu”, iar contribuția – plătită lună de lună – capătă gustul unui abonament fără garanții.
Când te uiți în jur, această frică are și decor, spitale obosite, drumuri care te pot ucide, administrații care funcționează pe hârtie și pe pile. Iar peste toate, minciuna recitată cu aceeași seninătate de putere și opoziție. Indignarea e tolerată doar cât timp nu produce consecințe. Dacă deranjezi prea tare, poți dispărea administrativ: firmă blocată, autorizații întârziate, controale în lanț, penalități. E suficient ca sistemul să apese pedala potrivită și „dispari” fără să te atingă cineva cu mâna.
Motorul acestei „companii” e instrumentul care permite schimbarea rapidă a regulilor: ordonanța de urgență. Legile, în mod normal, ar trebui să ofere predictibilitate. Ordonanțele, folosite abuziv, produc exact contrariul: o lume în care azi ai voie, mâine nu; azi ești în regulă, mâine ești sancționabil; azi ți se promite, mâine ți se explică de ce „nu se poate”. Interpretarea devine armă, iar ambiguitatea – metodă de control.
În final, românul plătește. Plătește salarii, structuri, agenții, consilii, aparate întregi care își justifică existența prin proceduri. Plătește și privilegiile, și incompetența, și clientela. Plătește campanii și pre-campanii, „evenimente” și „strategii”, consultanțe și sinecuri. Plătește chiar și atunci când statul întârzie: lucrări neplătite la timp, deconturi blocate, concedii medicale rămase în sarcina angajatorului. În piață, dacă nu plătești, intri la penalități. În stat, dacă nu plătește, primești explicații.
Și mai plătești o dată. De două ori. De trei ori. Exemplu: plătești poluarea în prețul carburantului, apoi plătește încă o dată prin taxe locale, în funcție de gradul de poluare al mașinii. Plătește „tranziții”, „certificate”, „contribuții”, „componente” strecurate în facturi. Nu contează că aceeași problemă e taxată în mai multe feluri; contează că se strâng bani. Când nu mai iese la calcul, apar alte formule.
Iar dacă ai o firmă, ți se spune că trăiești într-o economie a responsabilității limitate – SRL, capital social, reguli clare. Doar că, în relația cu statul, limita se evaporă. Când ai datorii, ți se cer garanții personale. Când statul îți datorează, ți se cere răbdare. Când tu greșești o virgulă, e contravenție. Când greșește statul, e „eroare materială”.
La fel și cu pensiile administrate privat: intri într-un sistem cu promisiuni de proprietate și predictibilitate, dar trăiești cu spaima că, la prima nevoie bugetară, promisiunea se rescrie. Nu printr-o dezbatere onestă, ci prin „necesitate”, „urgență”, „echitate”. Statul îți cere să ai încredere, însă își rezervă dreptul să schimbe regulile exact când încrederea ar trebui să fie obligatorie.
„SC România cu Răspundere Limitată SA” e, evident, o metaforă. Dar e o metaforă care prinde tocmai pentru că descrie o realitate resimțită dur: statul care are putere maximă și responsabilitate minimă, contribuabilul care are obligații maxime și garanții minimale.
Și poate că aici e întrebarea simplă, de bun-simț, pe care n-o pune nimeni destul de tare: dacă tot ni se cere disciplină fiscală, conformare și sacrificiu, când începe disciplina statului față de cetățean? Când începe răspunderea reală pentru decizii, pentru risipă, pentru abuz de ordonanțe, pentru promisiuni încălcate?
Până atunci, „corporația” își vede de treabă. Iar „angajații” își plătesc, lunar, frica.
Valentin Bălănescu
