”Mesagerul de Neamț” vă propune o serie de articole despre o perioadă rememorată, în zilele noastre, din păcate, mai ales de cei care nu trăit-o. Considerăm că este bine ca acea perioadă să fie cunoscută cât mai obiectiv, așa cum a fost. Articolele aparțin regretatului jurnalist Dan Ailincăi și au fost publicate inițial în perioada mai-iunie 2017.

Pe cei care am trăit-o, Epoca de Aur ne-a ținut împachetați în supunere, teamă, ignoranță și foarte multe lipsuri. Am fost unul din cei care și-au încheiat nunta la ora 22:45, fiindcă restaurantele se închideau la ora 23:00. Am apucat să ajungem, eu și soția, în apartament și… am rămas pe întuneric. Se întrerupea curentul electric pe timpul nopții, se făcea economie. Noroc că aveam lumânările de cununie și le-am aprins.

Se făcea economie de energie electrică peste tot, adică și în industrie, asta era culmea! Lucram într-o turnătorie de fontă și, la schimbul III, primeam telefon de la Stația de conexiuni electrice: ”Vezi că, peste 20 de minute, te dau afară”. Asta însemna că decupla energia din fabrică. ”Mai lasă-mă o oră, frate, că am oale pline cu fontă la turnat, mai lasă-mă o oră!” ”Nu pot, ce dracu’, vrei să mă închidă? Hai, jumătate de oră, niciun minut în plus”. Mă rugam de dispecerul de serviciu ca și cum m-aș fi rugat pentru mine, ca și cum aș fi avut eu personal o treabă de făcut, nu că lucram pentru economia națională multilateral dezvoltată.

Cum defulam? În general, în lectură și, într-o oarecare măsură, în vizionarea de filme. Iar cei care aveau o cât de mică înclinație către vreun domeniu artistic mai aveau posibilitatea să participe la activitățile cultural-artistice.

În 1986, eram deja cunoscut în Roman ca textier și instructor de brigăzi artistice. Făcusem brigăzi, în fostul festival ”Cântarea României”, la IMR, la ICSMAAP (Întreprinderea Comercială de Stat pentru Mărfuri Alimentare și Alimentație Publică), la IM Ceahlăul din Piatra Neamț, la Întreprinderea Smirodava. Eram pe finalul unui concediu medical, după ce îmi rupsesem piciorul.

Paranteză pentru explicație:

Era în 1987 și se anunțase vizita lui Nicu Ceaușescu la Uzina de Țevi din Roman. Activul de partid a intrat în alertă și a oprit producția în uzină, ca să vopsească și să văruiască totul. S-au vopsit și gardurile de pe strada Ștefan cel Mare, pe unde urma să treacă oficiala coloană.

Cuiva din activul de partid i-a venit în minte: ”Dar dacă se oprește tovarășul și la IMR?” Așa încât s-a oprit producția și în IMR și a început curățenia. Prin curtea fabricii, prin hale, pe acoperișuri! Ei, pe un acoperiș fiind eu, cu o echipă de muncitori, în schimbul II și într-o zi de salariu – când oamenii erau întotdeauna mai… veseli și mai puțin atenți -, am reușit să am piciorul chiar sub o grindă metalică de vreo două tone, pe care muncitorii o scăpaseră din suporți. Evident, nu s-a înregistrat ca accident de muncă…

A urmat o gheată de ghips și un scurt concediu medical.

Așadar, când mai aveam vreo câteva zile de concediu medical, m-a sunat domnul Serafim Lungu, pe atunci directorul Întreprinderii de Volvatir din Târgu Neamț, ca să mă roage să fac o brigadă artistică pentru fabrică. A doua zi, a trimis o mașină, care m-a dus la Târg, și m-am prezentat la biroul directorului. Am remarcat în fața ușii peste 20 de femei în halate de lucru, care așteptau.

Am intrat, sprijinindu-mă în baston, domnul Serafim s-a ridicat, cât era de mare, de la birou, mi-a întins mâna și cu cealaltă mi-a tras o scatoalcă pe umăr de era să cad, în semn de consolare pentru starea mea: ”Las că-ți trece. Stai jos. Bei un coniac? Bei, cum să nu bei? Și-o cafea…”

Totul pe repede înainte…

Până să vină cafeaua, m-a pus în temă: ”Ți-aduc 30 de fete… nu, îți aduc mai multe, ca să faci o selecție. Le fac niște fuste scurte și, când s-or învârti ele pe scenă, vreau să aud cum sar nasturii prin sală!”.

Bem coniacul și cafeaua, punând la punct amănuntele; urma să iau subiectele pentru text ”de la băiatul ăla de la UTC și de la doamna Geta, de la sindicat”.

Îl întreb: ”Dvs., personal, ce ați ataca în brigadă?” ”Ai văzut ce e la ușa mea? Dom’le, femeile astea-s nebune… au șefe de atelier, șefe de secție, UTC, sindicat… ei, nu, ele numai la mine vin: «Dom’ director, vreau casă, vreau butelie… Dom’ director n-am lemne, mi-a murit soacra…». Nu mai pot, dom’le, sunt sufocat, mă crezi? Ei, dacă ai putea să faci o scenetă, un scheci ceva, cu fetele astea, poate le facem să se dezbare de obiceiul ăsta”.

Lucrurile s-au desfășurat bine apoi. Am luat niște date de la sindicat și UTC, m-am plimbat puțin prin fabrică și mi-au mai venit niște idei, iar în următoarele zile, am scris textul.

Era o serie de scenete legate între ele prin cântece foarte cunoscute, având textele modificate.

Pentru ”durerea” directorului Serafim Lungu, de pildă, folosisem melodia ”Mărioară de la Gorj”, cu un text care era: ”Mărioară de la Neamț/Mărioară de la Neamț/Ai de obicei un vector/Să te duci doar la director/Cât e el de măricel/Mai ai șefi până la el/Mărioară de la Neamț/Învoire, butelie/Casă pentru nea Ilie/Și un teu pentru sector/Nu le ceri la director!”.

Întreprinderea de Volvatir Târgu Neamț avea câteva particularități la vremea aceea: era o întreprindere care nu avea rebut. Nu pentru că s-ar fi lucrat perfect, ci pentru că așa era structurat procesul de producție: tot ce avea defecte se încadra, ca atare, într-o altă categorie de produse. Era întreprinderea la care planul se realiza 150-165%, pe bune, fără să se ”umfle” cifrele. Salariile erau corespunzătoare planului realizat, deci se câștiga foarte bine. Și mai conta un amănunt: directorul Serafim Lungu fusese coleg de facultate și cu ministresa de atunci a Industriei Ușoare, Lina Ciobanu.

Am selectat cele 30 de fete, fiindcă directorul ținea (nu știu de ce) la cifra asta. În zadar, i-am tot spus că sunt mult prea multe, că sunt greu de dirijat și de urmărit în scenă, că nu am text pentru atâtea persoane, el o ținea pe-a lui: ele trebuiau să se învârtă, cu fustele lor scurte.

În privința textului, nu trebuia să-mi fac probleme, puteam să le dau texte doar la vreo 5 fete, restul, în viziunea artistică a domnului Serafim, aveau să fie un fel ”corp ansamblu”, de figurație…

În sfârșit, cu mofturile de rigoare – ”De ce nu-mi dați mie replica asta și i-o dați Marianei, că ea e sâsâită” – am început repetițiile. Nu mergea prea ușor, fiindcă fetele arătau bine, nu-i vorbă, dar atât.

– va urma –

Dan AILINCĂI