Stanley Matthews s-a născut în 1915. Juca şi în 1965 la nivel înalt. Cum? Era vegetarian, nu consuma alcool, făcea detoxifiere, unul dintre puţinii în timpul său. Nu-şi lovea adversari, nu avea dispute cu arbitrii, nu simula, era de un fair-play exemplar. Primea „Balonul de Aur” în 1956, el a fost primul laureat. La 42 de ani juca încă pentru naţională şi a jucat ultimul său meci la vârsta de 51 de ani şi cinci zile.
Povestea lui Matthews a început în Hanley, Stoke-on-Trent, Staffordshire. A fost al treilea din cei patru baieţi ai familiei. Tatăl său era un erou local, Jack Matthews, boxer, cel care le-a impus copiilor săi disciplină și determinare. A început cu atletismul, apoi fotbal cu o minge confecţionată din şosete, până când echipa locală, Stoke City, s-a oferit să-i dea o minge din piele, un prim contract la 17 ani cu o liră pe săptămână şi în câteva luni a reuşit să uimească cu driblingurile și viteza sa. Era un puşti care încă nu putea intra în barurile din oraş, dar era vedetă locală. În doi ani, Stoke City a reuşit să promoveze în prima divizie. Pe 15 iulie 1934, tânărul Stanley a fost selecţionat în echipa Angliei pentru meciul contra Ţării Galilor. Anglia învinge cu 4-0 şi Matthews a devenit căpitanul acestei echipe pentru două decenii. Cariera lui Matthews a luat o pauză o dată cu războiul care a paralizat majoritatea competiţiilor, foarte mulţi jucători fiind înrolaţi în armată, el însuși îndreptându-se spre aviaţie. Guvernul englez organiza meciuri amicale pentru a ridica moralul populaţiei şi Stanley evolua în aceste meciuri pentru cluburi precum Blackpool, Crewe Alexandra, Manchester United, Wrexham, Arsenal, Greenock Morton, Stenhousemuir sau Rangers.
Nu a câştigat în lunga-i carieră decât o Cupă a Angliei. A jucat la prima participare a Angliei la o Cupă Mondială, în 1950, unde Anglia venea ca un profesor agasat să-i urechească pe elevi. Matthews, Stan Mortensen, Tommy Lawton, Wilf Mannion şi Tom Finney alcătuiau o naţională engleză de vis, dar a fost un fiasco, Anglia fiind învinsă de necunoscuţii de la echipa SUA. În 1954, Anglia ajungea până în sferturi.
După terminarea războiului, Matthews s-a transferat la Blackpool care a plătit pentru el 11.500 de lire, la vârsta de 32 de ani. Şi la Blackpool a pierdut trei finale ale Cupei Angliei în faţa celor de la Manchester, Arsenal şi Newcastle. La 38 de ani, Stanley a câştigat Cupa Angliei după o finală ce s-a numit „Finala lui Matthews”, Blackpool a reuşit să întoarcă scorul de la 3-1 pentru Bolton, învingând în final cu 4-3. În 1956, revista France Football a creat trofeul „Balonul de Aur”, un premiu acordat celui mai bun fotbalist de pe continentul european, primul câştigător al trofeului fiind Stanley Matthews, care avea 41 de ani, urmat în clasament de către celebrii Kopa şi Di Stefano. Tot în acel an a fost numit „Sir”.
„Nu visam o cariera sportivă”, mărturisea el. ”Dar tata, m-a obişnuit de mic să duc o viaţă ordonată, spartană. La şase dimineaţa mă alunga din pat. Îmi lua plapuma cu forţa. Mă trimitea afară, în curte să mă înviorez cu apă şi sa fac mişcare. Eram foarte plăpând, dar tatăl meu nu admitea în ruptul capului să aibă un copil pipernicit. El m-a pus să alerg pentru prima oară pe stadionul lui Stocke. M-am împotrivit, am plâns, dar m-am ales cu vreo două zdravene şi discuţia s-a încheiat. Am alergat, câştigând premiul întâi. Mi-am dat seama că am picioare sprintene şi asta m-a făcut să prind mai multă încredere în forţele mele, să iubesc atletismul. N-a trecut mult şi am fost câştigat de fotbal. La 15 ani am jucat la juniori – Stocke City. Aici am rămas apoi până la 17 ani…”
Pe 28 aprilie 1965, pe stadionul din Stoke, s-au întâlnit o selecţionată a Marii Britanii şi o selecţionată a Europei, din care făceau parte Di Stefano, Lev Yaşin, Ferenc Puskas sau Ladislau Kubala, veniţi să-l omagieze pe marele englez la retragerea din fotbal. La moartea sa, la 23 februarie 2000, l-au omagiat 100.000 de oameni la stadionul Stoke City, iar cenuşa sa a fost împrăştiată pe gazon. (D. DIEACONU)
