Moldova din vremea Muşatinilor a fost într-o deasă pânză de păianjen, o adevărată „urzeală a tronurilor”, cu lupte fratricide, cu mutilări, cu ucigaşi de frate şi de unchi, o epocă a trădărilor, mari şi mici. Doar Ştefan cel Mare a reuşit să le curme pentru jumătate de veac. Bogdan al III-lea a fost viteaz, dar nestăpânit, iar Ştefăniţă Vodă a fost, cum bine a zis Barbu Ştefănescu-Delavrancea – „Viforul”.

„Luceafărul”

Domnitorul moldovean Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) a fost cel mai important voievod al acestui principat după moartea lui Ştefan cel Mare. Conform lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea el a fost „Luceafărul” şi se părea că Moldova va avea parte de lumină.

Petru Rareş a fost fiul nelegitim al lui Ştefan, se spune conceput cu o anume Maria Răreşoaia din Hârlău. A ajuns la domnie de la negustoria cu peşte şi i se mai zicea şi Petru Măjariul.

A avut o politică echilibrată cu boierii şi o vreme şi cu turcii şi s-a implicat în politica de interregn din Transilvania, având mai multe posesiuni în această provincie istorică, fiind considerat un adevărat precursor al lui Mihai Viteazul. Un bun diplomat până atunci, în 1538 Petru Rareş nu evaluează corect forţa turcilor (care, de altfel, erau în perioada lor de apogeu sub domnia lui Soliman Legiuitorul, zis de europeni Magnificul), refuză să mai plătească tributul şi, mai mult decât atât, din 1536 se declară făţiş aliat al habsburgilor împotriva otomanilor. Soliman Magnificul, învingătorul de la Mohacs, a pornit personal în fruntea unei armate numeroase spre pedepsirea Moldovei. Moldova era atacată din mai multe părţi. De polonezi din nord, de tătari din est şi de turci din sud. Petru Rareş ajunge la o înţelegere cu polonezii după o scurtă bătălie şi îi alungă pe tătari. În faţa turcilor a fost însă trădat. Boierii s-au speriat de puterea turcilor, au complotat, probabil şi cumpăraţi de otomani să-l lase singur pe câmpul de luptă. „O vai, voievodule, boierii se pregătesc să se lepede de tine”, i-ar fi spus Nicoară Hâra, cămpăraşul domnesc, dezvăluind complotul.

Petru Rareş nu-i mai poate înfrunta pe turci şi fuge cu familia spre domeniile sale din Ardeal. Cetatea Sucevei este jefuită, multe şi însemnate averi au fost luate de turci. Găseşte sălaş la mănăstirea Bistriţa, unde a izbucnit în hohote de plâns: ”Şi am ajuns la mănăstirea Bistriţa şi intrând în sfânta biserică am căzut înaintea sfintelor icoane şi mult am plâns, aşiderea şi egumenul şi soborul plângea împreună cu mine”. Şi de aici a fugit pe o portiţă ascunsă (care-i poartă şi astăzi numele), urmărit de turci, ajungând până la o sihăstrie de lângă Piatra Teiului şi apoi trece în Ardeal.

A ajuns în cele din urmă la Ciceu, unde, după o nouă trădare, a fost ţinut prizonier în propria cetate, până ce în cele din urmă ajunge să ceară iertare sultanului, care-i oferă din nou tronul Moldovei. Domneşte cu linişte de la 1541 până la 1546 şi moare de moarte bună în iatacul său.

Cel Cumplit

Un alt personaj de legendă a fost Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) sau numit şi „Cel Viteaz”. Fiul nelegitim al lui Ştefăniţă Vodă cu o armeancă din neamul negustorilor Sarpega, Ion Vodă a fost un pretendent care a bântuit lumea până să ajungă la domnie. Negustor în Rhodos şi mercenar la hanul tătarilor, a impresionat prin putere fizică şi iscusinţă pe câmpul de luptă. A fost un domn-oştean. Ajunge domn în 1572, pe fondul nemulţumirii boierilor faţă de fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, numit Bogdan. Şi-a cumpărat cu bani grei tronul de la turci, dar mai apoi se întoarce împotriva lor.

Pe plan intern a încercat să întărească autoritatea centrală, să stârpească anarhia şi… să taie boierii complotişti. A primit pe dată porecla de ”Cel Cumplit”. Bate monedă, încurajează meşteşugurile şi comerţul. Dar nu apucă să facă prea multe, căci boierii îi pun la cale pierzania. Şi momentul prielnic a fost atunci când, în 1574, turcii vin să-l pună domn în locul lui pe Petru Şchiopul. Într-o primă bătălie, la Joldeşti, Ioan Vodă a câştigat. Urmează apoi lupta din apropierea satului Roşcani, cu sorţi mari de izbândă, dar, „în noaptea dinaintea bătăliei, trei mari boieri l-au trădat, trecând în tabăra inamică, iar a doua zi, când a început lupta propriu-zisă conducătorul cavaleriei moldovene, cumpărat de duşmani cu aur şi promisiuni, a capitulat fără luptă”, nota istoricul Ştefan Gorovei într-o carte dedicată marii dinastii moldave. După o rezistenţă eroică de trei zile fără hrană şi apă, Ion Vodă s-a predat pentru a-şi cruţa oamenii. Turcii au jurat pe Coran că nu-l vor omorî dacă se predă, dar îi despică corpul legându-l de cozile a patru cămile care au pornit fiecare în galop spre cele patru zări.

Totuși, unde-au fost românii?

Una dintre cele mai cunoscute asasinări din istoria românilor a fost cea a lui Mihai Viteazul, voievodul unificator al celor trei principate româneşti în 1600. Devenise vestit în întreaga Europă, dar strălucirea epopeii sale a fost efemeră. La 16 septembrie 1600, Mihai este învins la Mirăslău de nobilii maghiari din Transilvania spriniţi de generalul habsburg Gheorghe Basta şi a pierdut Ardealul. Polonezii intră în Moldova şi pun pe tron pe Movileşti. Mihai a fost învins la Bucov în faţa polonezilor care l-au impus pe tronul Ţării Româneşti pe Simion Movilă. Voievodul muntean ajunge pribeag prin Imperiul Habsburgic. În cele din urmă, Rudolf al II-lea, împăratul german îi acordă sprijin militar, mai ales că în Transilvania se înscăunase din nou Sigismund Bathory, un om închinat turcilor. Câştigă din nou Ardealul după bătălia de la Gurăslău şi mai apoi Ţara Românească după revolta Buzeştilor. Aceste succese au atras invidia lui Basta şi habsburgii s-au îngrijorat că Mihai ar dori din nou unirea celor trei principate. Habsburgii doreau să controleze direct Transilvania, iar Basta îşi dorea să fie cel care o conduce în numele împăratului. După victoria de la Guruslău, armata lui Basta se desparte de cea a lui Mihai Viteazul în zona localităţii Turda. Basta pune la cale asasinarea lui Mihai Viteazul, împreună cu mercenarii germani şi valoni conduşi de Jaques de Beauri şi de Mortague, dorind să atace tabăra lui Mihai şi să-l ia prizonier. Să se recurgă la moarte în caz de împotrivire. Cronicarul Szamosközy scria: „După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani, cu numele Bori, dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: Eşti prins. Mihai i-a zis: Ba şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie”. „A căzut ca un copaci”, scria Nicolae Bălcescu două veacuri mai târziu. Iar Adrian Păunescu făcea în 1985 o poezie care a devenit unul dintre şlagărele Ceanaclului Flacăra prin vocea lui Gil Ioniţă, pe care v-o prezentăm spre luare aminte:

Capul lui Mihai Viteazul

Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică,

Și întreabă de ce țara a rămas așa de mică

Și Câmpia Tordei triste îi răspunde lui cu jale:

„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei-Tale!”

Nu mai acuzați străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează țara cu guverne provizorii,

Eu atât aș vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuși, unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,

Totuși, unde-au fost ai noștri, și atunci, și-n vremea asta?

Cum se-ajunge pân’ la gâtul voievodului de țară,