Radu de la Afumaţi a fost Domnul Ţării Româneşti în mai multe rânduri, luptele pentru tron fiind aprige şi taberele se schimbau lesne. În timpul domniilor sale, acesta a purtat nu mai puţin de 20 de bătălii, ieşind învingător în cele mai multe dintre ele. Dar sfârşitul domnului muntean a fost unul tragic, fiind ucis în urma trădării unor dregători ai săi. Despre Radu de la Afumaţi nu se vorbeşte foarte mult în cărţile de istorie, dar epopeea sa războinică a fost una de mare însemnătate într-o perioadă foarte grea pentru români şi datorită lui ţara nu a devenit paşalâc turcesc la început de veac al XVI-lea.

Pentru a deveni conducătorul ţării, Radu de la Afumaţi a dus mai multe bătălii cu Vladislav al III-lea, care era susţinut de turci. Prima domnie a acestuia a durat din decembrie 1522 şi până în aprilie 1523, când turcii au recâştigat tronul ţării şi l-au numit voievod pe Vladislav al III-lea. La sfârşitul anului, noul domn este înlăturat de pe tron de către boierii munteni, iar Radu de la Afumaţi profită de această situaţie şi în luna ianuarie 1524, redevine domnitor al Ţării Româneşti.

Vladislav al III-lea nu a renunţat la conducerea ţării şi cu sprijin din partea Craioveştilor, una dintre marile familii de boieri din Ţara Românească, în luna aprilie 1524, urcă din nou pe tron. În urma unei dispute,Vladislav l-a înlocuit pe boierul Pârvu din funcţia de ban şi a pierdut sprijinul familiei Craioveştilor, care au trecut de partea lui Radu de la Afumaţi. Cu sprijinul lor, Radu de la Afumaţi a reuşit în luna septembrie a anului 1524 să-l învingă pe Vladislav al III-lea la Dridu şi a redobândit tronul ţării. Pentru a avea parte de linişte, noul domnitor al Ţării Româneşti ia decizia de a se supune turcilor: „Astăzi, voievodul Ţării Româneşti ce a alungat pe cel pus de sultan, a venit şi a sărutat mâna sultanului, spunând că recunoaşte ca dreaptă suveranitatea lui şi că voieşte să fie tributarul lui, pentru care lucru a fost bine primit şi s-a înapoiat cu bine”, scria istoricul Eudoxiu Hurmuzachi despre domnitotul proaspăt reînscăunat Radu de la Afumaţi.

Vladislav, cu sprijinul unor boieri munteni, reuşeşte să reocupe din nou tronul ţării în luna aprilie 1525, însă nu pentru mult timp. În luna august 1525, banul Pârvu îl ucide pe Vladislav, iar Radu de la Afumaţi redevine domnitor al Ţării Româneşti. Dar aceasta a fost ultima sa domnie. La începutul anului 1526, el s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica fostului mare voievod Neagoe Basarab şi a devenit astfel rudă şi cu familia Craioveştilor. Căsătoria cu Ruxandra îi aduce lui Radu un alt duşman, pe Ştefăniţă Vodă, domnitorul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, care vroia şi el să o ia de soţie pe Ruxandra. Şi cei doi au avut trei bătălii, două câştigate de Ştefăniţa şi una de Radu de la Afumaţi, dar care au măcinat puterea militară a celor două ţări.

Voievodul Ţării Româneşti îi avea alături pe boierii din familia Craioveştilor, ce au căpătat şi mai multă putere, dar a nemulţumit pe ceilalţi boieri ce s-au unit într-o grupare potrivnică. La începutul anului 1529, o grupare de boieri, condusă de vornicul Neagoe şi postelnicul Drăgan, au pus la cale un complot împotriva lui Radu de la Afumaţi. Voievodul a încercat să scape cu fuga spre Craiova. În apropiere de Râmnicu Vâlcea a fost ajuns din urmă şi s-a adăpostit în interiorul bisericii de pe Dealul Cetăţuii. Boierii l-au tăiat cu săbiile pe domnitor, chiar sub ochii preotului. Aşa de mare a fost graba lor de a-l ucide încât nu l-au scos din sfântul lăcaş, stropind cu sânge domnesc icoanele împărăteşti. În aceeaşi zi l-au omorât, cu aceeaşi grabă, şi pe Vlad, fiul lui Radu de la Afumaţi.

Trupul neînsufleţit al voievodului muntean a fost îngropat la Mănăstirea Curtea de Argeş, ctitoria socrului său. Piatra sa de mormânt este una dintre cele mai frumoase mărturii despre o domnie a unui viteaz voievod, despre toate cele 20 de bătălii ale sale: „La Glubavi, la satul Ştefeni pe Neajlov, la Clejani, la Ciocăneşti, la cetatea Bucureşti, la cetatea Târgoviştei, la râul Argeşel, la satul Plata, la Alimăneşti, pe Teleorman, cel mai iute şi cel mai vârtos din toate războaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri, la Nicopole, la Şistov, la cetatea Poenari, cu ţăranii, la Gherghiţa, iar la Bucureşti, la oraş, la Slatina, la cetatea Bucureşti, cu Vladislav voievod, la satul Rucăr, la Didrih”.

„Domnul Tudor”

În 18 ianuarie 1821 a fost declanşată mişcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, după moartea neaşteptată a domnitorului fanariot Alexandru Şuţu. Tudor Vladimirescu a fost ales să ridice „norodul la arme pentru obștescul folos” de către boierii ostili fanarioților, din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu. La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a făcut cunoscut primul program al mișcării revoluționare, „Proclamația de la Padeș”, adresat „norodului românesc”, un îndemn la alungarea fanarioţilor vinovaţi de corupția, sărăcia și decăderea țării. Iată câteva fragmente ce le oferim spre luare aminte: „Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele cand îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până cand să le fim robi? Veniţi dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre! (…) Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți. Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele a toată țara. Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat. Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod (…), ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

„Proclamația de la Padeș” i-a speriat pe boieri, care au încercat fără succes prin atacuri ale unor corpuri de oaste să-l oprească și apoi s-au pregătit pentru un complot. Şi au căutat pe cei din jurul lui Tudor dispuşi la trădare. Şi Tudor avea în jurul său căpitani, mai ales greci, care nu-i vroiau neapărat binele.

Tudor şi „Adunarea Norodului”, oastea sa, au intrat în București şi a fost primit cu entuziasm de poporul ce l-a numit „Domnul Tudor“. A luat conducerea țării, dar la București a ajuns şi armata revoluționară greacă a lui Alexandru Ipsilanti. Ambele grupări revoluționare au fost dezavuate de către Rusia și Austria, iar astfel era iminentă acțiunea armată otomană. Tudor i-a cerut lui Ipsilanti să treacă Dunărea la sud pentru a lupta cu turcii, pentru a nu transforma țara în teatru de război. Nemulţumit de o asemenea cerere, Ipsilanti a pus la cale un complot, sprijinit de boierimea locală, care l-au arestat prin trădare din propria tabără de la Golești la 21 mai. Până s-a trezit lagărul pandurilor, Tudor a fost ucis la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai 1821, sub pretextul colaborării cu otomanii. L-au tăiat bucăţi şi l-au aruncat într-o fântână.

Eteria a pierdut sprijinul românilor, făcuseră prea multe jafuri şi pandurii şi ţăranii au aflat de uciderea lui Tudor Vladimirescu. Armata revoluționară greacă a fost înfrântă de turci la 19 iunie 1821, lângă viile din Drăgășani. Turcii erau mai mulţi, armată regulată, spre deosebire de eterişti, viteji, dar nestăpâniţi de căpitani şi conduşi de un general incompetent militar, Ipsilanti, care și-a abandonat trupele rămase și a fugit în Transilvania pentru a scăpa cu viaţă. Represiunea turcilor a fost cumplită: s-au umplut satele şi târgurile de trupuri ridicate în ţepe: panduri, eterişti şi boierii trădători care au încăput pe mâna lor. Unii au scăpat în Moldova şi Basarabia, dar au fost urmăriţi, înecaţi în Prut sau arşi de vii în mănăstirile moldoveneşti.

Prof. dr. Daniel DIEACONU