Cezar Petrescu a fost unul dintre marii scriitori ai epocii interbelice: romancier, nuvelist, traducător și gazetar român. A avut o prolifică activitate pro-carlistă şi în sprijinul cultului personalităţii, a fost director de oficios carlist, contribuitor al „Enciclopediei României”, şi, nu în ultimul rând, autor al romanului „Cei trei regi”, scris într-un stil panegirist în care regele, strălucit continuator al dinastiei, era văzut ca „rege al culturii”, dar şi „părintele satului şi al plugarilor”. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să obţină, după Premiul național pentru literatură în 1931, și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa „Nepoții gornistului“, în colaborare cu Mihail Novicov, iar în 1955 să fie ales membru titular al Academiei Române.

Un scriitor prolific şi un gazetar de succes

Opera lui Cezar Petrescu cuprinde aproximativ 70 de volume, romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică și literatură pentru copii și memorialistică. Succesul cel mai mare, notorietatea sa s-au datorat cărților sale pentru copii: „Fram, ursul polar”, apărută în 1931, „Pif-Paf-Puf”, în 1945, „Omul de zăpadă”, „Iliuță copil” sau „Neghiniță”, care au fost publicate în mii de exemplare.

Cezar Petrescu se năștea la 1 decembrie 1892, în satul Hodora, comuna Cotnari, județul Iași, fiind fiul inginerului Dimitrie Petrescu, care era profesor la Școala Practică de Agricultură de lângă Roman, și al Olgăi, o familie care va avea șapte copii. A urmat liceul la Roman și apoi la Iași, unde l-a avut pe profesor pe Calistrat Hogaș și aici îşi susținea bacalaureatul în 1911. Obținea licența în Drept în 1915. Debutase deja în 1907, în revista „Sămănătorul”, cu nuvela „Scrisori”. Pasionat de literatură și gazetărie, începe să colaboreze ca redactor la ziarele „Adevărul”, „Dimineața”, „Bucovina”, „Țara nouă” și „Voința”. În 1919 devenea fondator, alături de Pamfil Șeicaru, al revistei social-politice și culturale ”Hiena” la care lucrează până în 1924. În 1921 înființa împreună cu Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu revista „Gândirea”. A fost fondator al ziarelor “Cuvântul” (1924) și „Curentul” (1928) și director al ziarului “România” (1938) și al revistei “România literară” (1938), fiind unul dintre cei mai importanți gazetari ai secolului trecut.

În 1928 îi apărea cartea „Întunecare”, un roman de război în două volume care a avut un mare succes la public și care a fost ecranizată în 1986 de regizorul Alexandru Tatos. În rolul principal a fost distribuit Ion Caramitru, care îl înfățișează pe avocatul Radu Comșa, iar rolul Luminiței, iubita avocatului, a fost interpretat de Tania Filip. În film apăreau și actorii George Constantin, Emilia Dobrin, Vladimir Găitan sau Dan Condurache. Au urmat romanele „Calea Victoriei” și „Oraș patriarhal”, în 1930, și “Duminica orbului”, în 1934. În 1931 apărea romanul „Baletul mecanic”.

După piesa „Nepoții gornistului” a fost realizat în 1953 filmul cu același nume, considerat unul dintre primele filme de propagandă, în regia lui Dinu Negreanu, care ilustra familia Dorobanțu de-a lungul a trei generații: cea a lui Oprea, gornistul atacului de la Grivița din timpul Războiului de Independență, cea a lui Pintea, fiul lui Oprea, în timpul Primului Război Mondial și, în sfârșit, cea a lui Cristea, fiul lui Pintea, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Un scriitor în slujba regelui

Contribuitor al „Enciclopediei României”, Cezar Petrescu se concentrează asupra domniei lui Carol al II-lea, contribuţia sa la volum fiind una slabă valoric, dar importantă pentru scopul urmărit: proslăvirea regelui, înfierarea vieţii de partid. Regele apare ca un monarh luminat care a girat opera lui Dimitrie Gusti şi, de asemenea, ce formează o generaţie nepervertită, „Straja Ţării”. Subtitlurile urmărite sunt: „Pământul, satul, ţăranii”, „Opera culturală”, „Organizarea spirituală a tineretului”, „Biserica şi gospodăria”. Aceste prime două volume ale „Enciclopediei României” au fost deschise de „Cuvântul Înainte” al regelui şi sunt rezultatul efortului unui colectiv reputat şi erudit grupat în „Asociaţia Ştiinţifică pentru Enciclopedia României” condusă de Dimitrie Gusti şi editate de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” sub conducerea lui Alexandru Rosetti. În ciuda unor valenţe panegiriste amintite, lucrarea este de mare valoare

În aceeaşi revistă, Cezar Petrescu scrie în nota obişnuită, încercând să desluşească „Serii de semnificaţii şi sensul Restauraţiei” şi cităm: „Un măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii… Nervi tari, o răbdare fără margini, luciditate, calm, atenţie când supraveghează, dar şi o putere de hotărâre fulgerătoare şi sigură când e nevoie”. Ridicole şi invers premonitorii aceste spuse ale marelui om de cultură cu mai puţin de trei săptămâni înainte de un act istoric care avea nevoie de hotărârea şi luciditatea regelui şi nu de dorinţa de a se menţine cu orice preţ pe tron, chiar şi la conducerea unei ţări ciopârţite…

Cezar Petrescu scria în „Enciclopedia României” din 1938: „Duhul ctitoricesc al lui Brâncoveanu s-a întrupat în cel de-al treilea rege al țării pentru a zidi cu osârdie numai așezări de cultură”.

A fost sprijinit şi atunci când „Gândirea” se afla aproape de închidere, căci Cezar Petrescu contractase mari datorii. S-a dus la principe şi i-a cerut patronajul pentru a salva revista. Carol a făcut ca să fie tipărită gratuit la fundaţia sa şi a plătit şi datoriile. Cezar Petrescu scrie la 1935 cartea „Cei trei regi”. Poartă următoarele titluri pentru marile capitole: „Făuritorul Regatului” – regele Carol I; „Făuritorul României mari” – Ferdinand I; „Făuritorul României veşnice” – Carol al II-lea.

Ziarul „România” apărea într-un prim număr la 2 iunie 1938, având imaginea lui Carol şi un articol intitulat „Legământ”. Ziarul are 20 de pagini, format mare, precum marile cotidiene, „Universul” şi „Curentul” şi este condus de un bun „făcător” de gazete, scriitorul Cezar Petrescu, în vogă în acele vremuri, autor al unor romane gustate de public. Ziarul era sponsorizat de Direcţia Presei şi Propagandei din Ministerul de Interne, condusă de Eugen Titeanu şi era parte a unui trust de presă ce mai cuprindea „România satelor” şi „România literară”. Din iunie 1939, pe lângă ziar a fost detaşat Leon Kalustian, reprezentant al guvernului, cu rol în stabilirea a ceea ce trebuie să intre şi ce nu în paginile sale. Sub niciun pretext nu trebuia să lipsească cultul personalităţii regelui: vizite, inaugurări, festivităţi, „Marele Voievod”, „Marele Străjer”.

Cinci căsătorii şi un fiu pierdut

Cezar Petrescu a fost căsătorit de cinci ori. Prima sa soție, Marcela, a murit la doar 25 de ani, iar unicul lor băiat, Aurel Teodor, care era student la Arhitectură, s-a sinucis la vârsta de 22 de ani. Tânărul era îndrăgostit de fiica unor țărani înstăriți din comuna Tâmboești, Vrancea, şi cei doi voiau să se căsătorească. Cezar Petrescu s-a opus, părinții fetei au avut și ei îndoieli, așa că tânărul, pe 4 iulie 1940, a împușcat-o pe iubita sa, apoi s-a sinucis cu același revolver. Au fost înmormântați unul lângă celălalt, în cimitirul din satul Tâmboiești. Scriitorul nu a fost capabil să participe la funeralii. Leon Kalustian scria: „N-a lăsat nici o explicaţie a gestului şi taina a dus-o cu el în mormânt. Nu l-am văzut pe Cezar Petrescu niciodată atât de destrămat şi atât de gârbovit ca sub plumbul acestui imprevizibil epilog. M-a rugat să mă duc să mă ocup de problemele înhumării şi am făcut-o, cu toată greutatea, ca să-l cruţ de o realitate care nu mai putea fi modificată şi ca să-şi poată evalua, salva imaginea copilului dragostei lui dintâi, poate printr-un miracol, încă undeva, viu”.

De la „Fram, ursul polar” la „Nepoţii gornistului”: Cezar Petrescu — Casa Memorială de la Bușteni

După moartea Marcelei, scriitorul Cezar Petrescu a fost căsătorit pentru șase luni cu o anume Eugenia Cozmița, apoi, în 1932, s-a căsătorit cu Georgeta Ciocâlteu, o tânără de 19 ani de care a divorțat în 1941. Următoarea soție a fost Ecaterina Bonache, iar după divorțul de aceasta s-a căsătorit în 1954 cu Florica Jianu, care îi va fi alături până în ultimele clipe.

În ultima perioadă a vieții a locuit mai mult la casa sa din Bușteni, care este astăzi muzeu memorial. A murit pe 9 martie 1961. A scris pentru cei ce au rămas în urma sa: „Toți oamenii urmăresc încă din copilărie, din adolescență, un vis. Dar nu e cel care trebuia. Un vis după chipul și asemănarea lumii lor. Când nu se împlinește, încă tot e bine! Aspiri la îndeplinirea lui, speri, uneori lupți – și aceasta îți întreține amăgirea. Dar vai și amar când visul acela, după chipul și asemănarea lumii tale, după chipul și asemănarea egoismului, vai și amar când se realizează! Ce rămâne din el? Ce rămâne din toate? Ca un fluture pe care l-ai prins lacom în palmă și i-ai strivit aripile cu care zbura în azur. Rămâne un slut viermișor, zbătându-se în agonie.”

Prof. dr. Daniel DIEACONU