Există țări care pot fi descrise prin frontiere, statistici și regimuri politice. Iranul nu este una dintre ele. Iranul trebuie citit ca un palimpsest, acel papirus de pe care s-a șters scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text: sub republica islamică de astăzi stă Persia imperială; sub Persia stă lumea mezilor și a perșilor; iar mai jos, în straturile cele mai vechi, stă Elamul, una dintre marile civilizații ale Antichității orientale. Tocmai de aceea, cine vrea să înțeleagă Iranul de azi nu poate porni doar de la Teheran, de la ayatollahi, de la programul nuclear sau de la sancțiuni. Trebuie să coboare până la Susa, la profeții biblici, la memoria exilului iudaic și la vechea întrebare a istoriei sacre: ce se întâmplă cu un popor atunci când își pune încrederea absolută în propria putere?
Din capul locului se cere o precizare importantă. Iranul contemporan nu este, strict vorbind, fostul Imperiu Elam în sensul unei identități simple și lineare. Elamul a fost o mare civilizație a sud-vestului Iranului, centrată în jurul Susei și a regiunii Khuzestan, iar mai târziu acest spațiu a fost absorbit și depășit de formațiuni istorice mai largi: persane, parthe, sasanide, islamice și, în cele din urmă, iraniene. Cu alte cuvinte, Elamul este una dintre rădăcinile Iranului, nu întreaga lui biografie. Tocmai aici se află și frumusețea subiectului: Iranul de azi nu este o singură poveste, ci o succesiune de lumi suprapuse, aşa cum am afirmat mai sus.
De la Noe la Elam: începutul unei geografii biblice
În tradiția biblică, Elam apare în genealogia popoarelor ca fiu al lui Sem și, deci, nepot al lui Noe. Din perspectivă teologică, această filiație nu trebuie citită doar biologic, ci și simbolic: lumea postdiluviană se reorganizează, popoarele se răspândesc, iar istoria se transformă într-o geografie a chemării, a rătăcirii și a judecății. Prin Noe, Elam intră în memoria biblică nu ca periferie exotică, ci ca parte a marii hărți a neamurilor biblice.
Din punct de vedere istoric și arheologic, Elamul a fost o civilizație a sud-vestului Iranului, cu centru în Susa, una dintre cele mai vechi cetăți ale Orientului Apropiat. Susa a fost oraș elamit, apoi oraș persan, apoi loc de memorie biblică. Aici se întâlnesc istoria și Scriptura: în tradiția biblică, Susa sau Șușanul apare în legătură strânsă cu Daniel, Neemia și Estera; în istoria seculară, ea apare ca mare centru politic, administrativ și cultural. Așadar, înainte ca Iranul să fie Iran, acest teritoriu era deja o punte între Mesopotamia, platoul iranian și lumea biblică.
Elamul, civilizația uitată care nu a fost deloc marginală
Reamintim un adevăr pe care multă vreme istoria populară l-a uitat: Iranul antic nu a început abia cu Cirus cel Mare. Cu multe secole înainte de perși, în estul și sud-estul spațiului iranian existau așezări urbane dezvoltate, rețele comerciale, meșteșuguri complexe și forme timpurii de organizare administrativă. Situri precum Shahr-i Sokhta, Shahdad sau Tepe Yahya arată că spațiul iranian participa intens la marele flux economic între Mesopotamia, Valea Indusului și zona Golfului Persic.
Această observație este importantă și pentru cititorul de azi. Iranul nu este o civilizație apărută târziu, nici o cultură secundară. Acesta are adâncime urbană, memorie imperială și mai ales continuitate simbolică. Susa, Anshan, apoi Persepolis, Ctesifon, Isfahan, Teheran: fiecare dintre aceste nume spune, în felul său, aceeași poveste despre o societate care a învățat să transforme până astăzi deșertul în administrație prosperă, distanțele în comerț profitabil și religia în legitimitate politică.
Profetul Ieremia și „arcul Elamului”: teologia unei puteri frânte
În Cartea profetului Ieremia, Elamul apare într-un context care depășește geografia. Profeția asupra Elamului (cap. 49), vorbește despre frângerea „arcului Elamului”, adică a puterii sale de căpetenie: “Așa vorbește Domnul oștirilor: «Iată, voi frânge arcul Elamului, puterea lui de căpetenie.»”. În limbaj biblic, arcul nu este doar armă; este și simbol al încrederii în forță, al autosuficienței militare, al orgoliului imperial. Când Dumnezeu spune că va frânge arcul Elamului, mesajul nu se reduce la o înfrângere militară punctuală ci, mai curând, o lecție universală: nici o națiune nu rămâne puternică doar prin armament, prestigiu sau influență. Aici teologia lui Ieremia devine surprinzător de actuală. Profetul nu vorbește doar despre Israel, ci și despre multe alte neamuri. Dumnezeul Bibliei nu este un Dumnezeu provincial, închis într-o singură etnie. El judecă istoria tuturor popoarelor, şi de aceea, Elamul poate fi citit ca un tipar: orice putere care își absolutizează instrumentele politice și militare, orice stat care confundă stăpânirea cu totalitarismul, orice regim care transformă forța în idol intră, mai devreme sau mai târziu, sub verdictul istoriei.
Dar în aceeași logică biblică există și un paradox: frângerea nu este doar pedeapsă, ci și posibilitate de restaurare. În limbaj profetic, Dumnezeu smerește tocmai pentru a reașeza şi rupe pentru a vindeca. Demască iluzia puterii pentru a reda șansa adevărului unic. Aceasta este, probabil, una dintre cheile cele mai fertile pentru înţelege Iranul modern ca spațiu în care măreția și căderea, ambiția și rana, gloria și umilința se succed cu o intensitate rară.
Cirus cel Mare: momentul în care Persia intră în istoria lumii și în memoria Bibliei
Dacă Elamul aparține preistoriei politice a Iranului, Persia lui Cirus aparține deja istoriei universale. În secolul al VI-lea î.Hr., Cirus al II-lea îi învinge pe mezi și întemeiază marele imperiu ahemenid. Cucerirea Babilonului în 539 î.Hr. nu a fost doar o victorie militară, ci un punct de cotitură pentru întregul Orient Apropiat. Pentru tradiția biblică, Cirus rămâne figura prin care exilul babilonic începe să se închidă: el permite întoarcerea iudeilor și refacerea vieții lor religioase în țara natală.
Acest detaliu este esențial. În memoria iudaică și creștină, Persia nu apare doar ca imperiu cuceritor, ci și ca putere care, spre deosebire de Babilonul deportării, poate deveni instrument al unei eliberări providențiale. De aceea, prezentarea relațiilor istorice dintre naraţiunile biblice şi Persia sunt mai nuanțate decât cu alte imperii. Cirus nu este idealizat, dar este privit ca un conducător prin care Dumnezeu lucrează în istorie. Aşadar, am putea spune astfel: Iranul istoric poartă încă amintirea unei mari legitimități originare – aceea de a fi fost, la un moment dat, imperiul care a deschis o poartă, nu doar imperiul care a ridicat ziduri.
De la ahemenizi la islamizare: lungul drum al unei identități imperiale
După Cirus vin Cambise, Darius, Xerxes și întreaga splendoare a lumii ahemenide. Imperiul persan se întindea atunci de la Egipt până spre Asia Centrală și India, administrând o diversitate de popoare, limbi și religii care impresionează și astăzi. Apoi urmează înfrângerea în fața lui Alexandru, perioadele elenistică, partă și sasanidă, iar în secolul al VII-lea d.Hr. cucerirea islamică schimbă radical profilul religios al regiunii. Totuși, Iranul nu dispare în islam; dimpotrivă, iranienii islamizează în parte chiar cultura islamică, contribuind masiv la civilizația ei literară, filosofică și administrativă.
Adevărata mare cotitură confesională vine însă odată cu dinastia safavidă. Începând din 1501, safavizii fac din șiism religie de stat, iar această alegere nu este doar teologică, ci și geopolitică. Ea separă Iranul de marii săi vecini suniți și contribuie decisiv la formarea unei conștiințe iraniene distincte. Iranul modern nu poate fi înțeles fără acest moment. Dacă Elamul a oferit adâncime, iar Persia imperială a oferit grandoare, safavizii au oferit matricea confesională care, până astăzi, structurează statul și societatea iraniană.
Secolul XX: umilință externă, modernizare forțată, memorie rănită
Pentru a înțelege de ce Iranul actual poartă atâta neîncredere față de Occident, trebuie privit secolul XX. În 1941, britanicii și sovieticii invadează Iranul, sub pretext strategic, iar această intervenție lasă în memoria colectivă (până astăzi) sentimentul unei suveranități călcate în picioare. Pentru un popor cu memorie imperială, asemenea episoade nu se uită ușor. După 10 ani urmează episodul decisiv al lui Mohammad Mosaddegh. În 1951, acesta naționalizează petrolul iranian, într-un gest care pentru mulți iranieni a însemnat demnitate națională. În 1953, însă, un puci orchestrat de Statele Unite și Marea Britanie îl îndepărtează de la putere și consolidează regimul șahului Mohammad Reza Pahlavi. Chiar și azi, acest moment este una dintre rănile fondatoare ale imaginarului politic iranian: dovada că atunci când Iranul a încercat să-și afirme suveranitatea economică, marile puteri au intervenit brutal.
Sub șah, Iranul se modernizează accelerat: urbanizare, industrializare, alfabetizare, reforme pentru femei, deschidere culturală. Dar această modernizare are și o față întunecată: autoritarism, poliție politică, rupere de tradiție, inegalități și o occidentalizare percepută de mulți ca superficială și impusă. Așa se explică de ce, în 1979, revoluția nu a fost doar religioasă; ea a fost și socială, și antiimperială, și morală. Regimul șahului a căzut nu pentru că Iranul refuza modernitatea, ci pentru că refuza o modernitate fără rădăcini și fără libertate.
1979: când teologia cucerește statul
Revoluția iraniană a produs unul dintre cele mai puternice paradoxuri politice ale epocii moderne: o revoltă de masă împotriva autoritarismului a născut o nouă formă de autoritarism, de data aceasta sacralizat. Sub ayatollahul Ruhollah Khomeini, republica islamică a fost întemeiată pe principiul, „guvernarea juristului”, adică supravegherea întregii ordini politice de către un lider religios suprem. Constituția a fixat astfel o dublă structură: aparență electorală, dar un control ultim teocratic.
În 1989, după moartea lui Khomeini, Ali Khamenei a devenit lider suprem. Sub el, regimul și-a consolidat instituțiile de control: Garda Revoluționară, Consiliul Gardienilor, aparatul judiciar religios și o vastă cultură a supravegherii. Iranul a continuat să organizeze alegeri și să păstreze un vocabular republican, însă centrul de greutate real a rămas în nucleul teocratic. Așa s-a născut Iranul cunoscut de întreaga lume în ultimele decenii: un stat cu alegeri, dar fără pluralism deplin; cu societate vie, dar cu libertăți sever limitate; cu viață intelectuală intensă, dar cu instituții politice închise.
Societatea iraniană de astăzi: între rafinament cultural și oboseală civică
Iranul de azi are peste 91,5 milioane de locuitori și rămâne una dintre cele mai mari și mai complexe societăți ale Orientului Mijlociu. Majoritatea populației aparține șiismului, religie oficială a statului, dar țara este etnic diversă: persani, azeri, kurzi, arabi, baluci, turkmeni și alte comunități trăiesc în interiorul aceleiași forme statale.
Ar fi însă nedrept să reducem viața iraniană la imaginea poliției moralității și a demonstrațiilor reprimate. Iranul are o cultură urbană sofisticată, o tradiție intelectuală remarcabilă, scene artistice de mare prestigiu internațional și o societate tânără, educată și extrem de conectată la lumea globală, chiar și atunci când regimul încearcă să o izoleze. Dinamica aceasta produce marele paradox iranian: statul este rigid, dar societatea rămâne mobilă; instituțiile sunt conservatoare, dar viața culturală continuă să genereze subtilitate, ironie și rezistență.
În același timp, presiunea asupra femeilor și asupra vocilor critice rămâne intensă. După moartea Jinei Mahsa Amini în custodia poliției moralității, protestele „Woman, Life, Freedom” au zguduit țara, iar organizațiile pentru drepturile omului au continuat să documenteze represiuni, arestări arbitrare și noi măsuri coercitive împotriva femeilor și activiștilor. Pe 16 septembrie 2022, Mahsa Amini, o tânără kurdo-iraniană în vârstă de 22 de ani, a murit într-un spital din Teheran, în circumstanțe suspecte. Patrula de Îndrumare, poliția morală religioasă a guvernului iranian a arestat-o pe Amini pentru că nu ar fi purtat hijabul în conformitate cu standardele guvernamentale.
Aici se vede ruptura dintre stat și societate: regimul invocă ordinea morală, societatea cere demnitate morală. Regimul cere conformare, o parte tot mai vizibilă a societății iraniene de astăzi cere libertate.
Între profeție și geopolitică: Iranul la începutul lui martie 2026
Cu luna martie 2026, Iranul traversează una dintre cele mai grave crize din istoria sa recentă. Potrivit Reuters, după loviturile americano-israeliene începute la sfârșitul lui februarie 2026, ayatollahul Ali Khamenei a murit, iar regimul a intrat într-o perioadă de succesiuni accelerate, cu presiuni din partea clericilor conservatori pentru desemnarea rapidă a unui nou lider suprem. În paralel, conflictul regional s-a extins, iar președintele actual Masoud Pezeshkian a încercat să limiteze escaladarea față de statele din Golf, în timp ce ostilitățile continuă.
Această actualitate dramatică oferă textului lui Ieremia o rezonanță neașteptată. Nu pentru a transforma textele jurnalistice în oracol și nici pentru a forța înţelegerea lecturilor profetice, ci pentru a observa ceva mai simplu și mai grav: marile puteri cad adesea exact în capcana pe care profeții o denunțau. Se încred în „arc”, în arsenal, în ideologie, în sistemul lor de control. Elamul antic și Iranul modern nu sunt același stat, dar pot împărtăși aceeași ispită istorică: încrederea excesivă în puterile proprii. Iar când această încredere devine idol, întreaga istorie începe să semene cu o judecată.
Iranul dintre Noe și Khamenei
A privi Iranul de la Noe la Ali Khamenei înseamnă, de fapt, a privi două feluri de memorie. Prima este memoria biblică, în care popoarele se nasc sub privirea lui Dumnezeu, se ridică, se abat, sunt mustrate și uneori restaurate. A doua este memoria politică, în care statele construiesc imperii, instituții, revoluții și propagande, crezând adesea că istoria le aparține. Iranul, aşa cum îl vedem astăzi, le poartă pe amândouă.
Sub ruinele din Susa, sub profeția lui Ieremia, sub amintirea lui Cirus și sub teocrația târzie a lui Khamenei, se află aceeași întrebare care revine obsesiv în istorie: poate un popor să fie mare fără să transforme măreția în idol? Poate o civilizație să fie puternică fără să devină prizoniera propriei puteri? Poate religia să dea sens statului fără ca statul să confiște religia?
Iranul de astăzi nu oferă încă un răspuns liniștitor. Dar tocmai de aceea rămâne una dintre marile drame vii ale lumii contemporane. Nu este doar un dosar nuclear, nici doar un actor politic, nici doar o teocrație ostilă Occidentului. Este un popor vechi, cultivat, obosit, orgolios, rănit și profund conștient de sine. Un popor care a trecut prin Elam, Persia, islam, imperiu, invazii, revoluție și război. Un popor care încă trăiește, la scara istoriei, între binecuvântarea memoriei și pedeapsa idolatriei politice.
Dacă Ieremia mai poate fi auzit astăzi în zgomotul lumii, atunci poate tocmai aici trebuie căutat sensul lui: Dumnezeu frânge arcul nu pentru a glorifica ruina, ci pentru a arăta că nici un imperiu, vechi sau nou, nu poate lua locul adevărului. În această lumină, istoria Iranului nu este doar istoria unei țări. Este și o parabolă despre putere, credință, memorie și limitele tuturor stăpânirilor omenești.
Pr. prof. dr. Mihai CAPȘA TOGAN
