Istoria răzeşilor este una controversată în istoriografie, fiind numeroase ipoteze emise cu privire la originea lor, la momentul apariţiei lor în societatea românească, la rolul lor în marile evenimente ale perioadei medievale şi în economia Moldovei. Romantismul exaltat al veacului al XIX-lea, sămănătorismul începutului de secol al XX-lea sau influenţa ideologică marxistă a făcut ca răzeşii să apară în imagini care au ocolit de multe ori documentul istoric. Literatura a fost cea care a completat astfel de stereotipuri în care a avut un rol imprtant şi imixtiunea politicului, mai ales în perioada comunistă.
Cronicile medievale sau documentele de cancelarie îi menţionează pe răzeşi, iar Dimitrie Cantemir este primul mare scriitor care îi descrie în lucrarea sa dedicată istoriei, geografiei şi etnografiei ţării sale. Dimitrie Cantemir aşază pe răzeşi pe treapta de jos a ierarhiei boierimii moldoveneşti: „Cei din urmă sunt răzeşii, pe care preferăm să-i numim mai degrabă ţărani liberi decât boieri”. Îi consideră pe răzeşi ca fiind ultimii dintre boieri, care „locuiesc câte mai mulţi în sate şi îşi lucrează singuri moşiile”. Aserţiunea sa despre existenţa unor aşa-numite „republici țărănești” este însă considerată de autori mai vechi sau mai recenţi ca fiind nefondată, dar au fost destui scriitori entuziasmaţi de o astfel de teorie, mai ales în perioada paşoptistă. Teodor Bălan, cronicar al Bucovinei sub stăpânire austriacă crede că existenţa unei „republici” la Câmpulungul Moldovenesc este o informație „șubredă”. Istoricul contemporan Lucian-Valeriu Lefter infirmă o astfel de teorie prin cercetările sale dedicate ţinutului (codrilor) Tigheciului. Ultimul autor amintit este unul dintre principalii contributori la realizarea acestui volum (prezentând istoria răzeşilor vasluieni) şi a realizat mai multe studii dedicate stăpânilor funciari ai Evului Mediu din Moldova.
Din multitudinea de opinii emise în istoriografia românească pe care le-a cercetat, istoricul Alexandru Gonţa reţinea ca rezonabile opiniile lui Dimitrie Cantemir (răzeşii posesori de curţi care-şi cultivau singuri pământurile), a lui Radu Rosetti (moştenirea de la un „moş”), ale lui Xenopol, Ghibănescu, H. Stahl, P.P. Panaitescu (coproprietari, urmaşi ai obştilor primitive) sau cea a lui Constantin Cihodaru (moştenitori, coproprietari în devălmăşie, cu cărţi domneşti, apăruţi după întemeiere). Aceste teorii le vom prezenta şi noi în acest studiu.
Literatura a creat imaginea comunităţilor de răzeşi, ţărani liberi, ca fiind baza societăţii şi a armatei în perioada ştefaniană sau chiar anterior. Documentele din secolul al XV-lea (sau anterioare) potrivit cercetărilor istoricului Constantin Cihodaru arată inexistenţa obştilor de ţărani liberi în societatea medievală moldovenească. Radu Rosetti afla prin cercetările sale cum şi când s-au născut aceste ipoteze îmbrăţişate de o mare parte a istoriografiei româneşti. Remarca rolul romantismului paşoptist şi a lui Nicolae Bălcescu: „O legendă stabilită de mai nainte, de pe vremea în care «Arhiva Românească» şi «Magazinul istoric pentru Dacia» alcătuiau toată diplomatica română, se menţine în ciuda bunului simţ şi a adevărului, cu toată îndărătnicia care caracterizează unele legende. După acea legendă, încă de la întemeierea Domniei, locuitorii unui mare număr de sate erau proprietari pe pământurile lor, cari ar fi constituit nişte adevărate alode. Răzăşii de azi ar fi urmaşii acestor mici proprietari de pe vremea lui Bogdan I. Partizanii acestei legende nu voiesc să ştie nici de faptul că o mică proprietate datând din mijlocul veacului XIV s-ar fi redus la nimic prin împărţelile săvârşite de douăzeci şi două de generaţiuni, nici de acel că toate obştile răzăşeşti, fără excepţiune, îşi trag neamul dintr-un mic număr de bătrâni, fii ai unui moş comun […]. Şi partizanii legendei nu sunt în stare să citeze măcar un singur act din care să rezulte că într-adevăr ar fi existat, pe vremea întemeierii, sate de mici proprietari, nesupuşi vreunui stăpân”.
Una dintre chestiunile care au născut diverse ipoteze, niciuna însă cu pretenţia de certitudine, a fost cea a numelui. În chestiunea originii acestui cuvânt s-au emis mai multe propuneri. Diferiţi autori îl derivă din cuvintele latineşti haeres (moştenitor), radix (rădăcină), radius; din cuvântul român rază, din cuvântul rusesc rezati, a tăia, din polonezul rycerz, luptător călare (Nandris), din ungurescul reszes,coproprietar (R. Rosetti, P. Gore şi I. Filiti) şi, în sfârşit, din cuvântul turco-arab împrumutat prin cumani erzesi, tovarăşi de pământ (Al. Phlippide).
Neagu Djuvara consideră etimologia termenului răzeş ca fiind controversată, dar nu o consideră ca fiind străină, ci aparţinând fondului autohton.
Alexandru Gonţa consideră că în Ţara Românească locuitorii au păstrat numele moşnean, care provine de la împărţirea pe cete de neam ale unui „moş”. În Moldova apare termenul „neamuri şi răzeşi”. Nicolae Iorga consideră că termenul vine de la „rază”, răzeşii fiiind copărtaşi la o proprietate cu o „rază de moşie”.
Gheorghe Ghibănescu consideră că termenul este de origine slavă, răzeşii fiind coproprietari după obiceiul pământului. Avocaţii Titu Călinescu şi Sebastian Radovici cercetează obştea rurală prin spectrul dreptului autohton,iar concluziile lor confirmă teoria continuităţii. Autorii constată că între moşneni şi răzeşi nu există nici o diferenţă pentru că rădăcinile, evoluţia şi formele de afirmare au la bază aceleaşi forme de manifestare.
Constantin C. Giurescu este de părere că termenul de răzeș apare documentar la sfârșitul secolului al XVI-lea, ei fiind urmași ai vechilor boieri, stăpâni de sate, care de-a lungul timpului n-au mai reușit să-și sporească averile, ci s-au micșorat prin împărțiri succesive. Deși juridic aparține clasei boierilor, din punct de vedere economic el se apropie de situația țăranilor. Cu timpul, termenul va fi utilizat pentru a desemna pe țăranii din satele libere. Sate libere pentru că aveau pământ, această parte a țărănimii avea obligații față de stat: o dare în bani, muncă gratuită în folosul țării, obligația de a participa la „oastea cea mare” și obligația către biserică. O opinie asemănătoare are Nicolae Stoicescu: în secolele XIV-XVI statutul de boier era sinonim cu cel de proprietar de pământ, și răzeșii făcând parte din categoria acestora, dar importanța și puterea boierului respectiv era dată de suprafața de pământ deținută. Treptat, începând cu secolul al XVII-lea, concomitent cu creșterea rolului și a numărului de dregători în stat, boieria devine sinonimă cu dregătoria. Tot din această perioadă unii mici boieri (răzeși) intră în slujba domnului, așa-numiții curteni sau slujitori, care ascultau de vornic și staroste, apoi de vătafi și pârcălabi. Curtenii aveau mai ales atribuții militare.
La început, în vechea lume românească, pământul era stăpânit în devălmășie de mai mulți proprietari, de unde, în documentele vremii se cunosc sate care aparțineau mai multor proprietari (sate devălmașe). În secolul al XVI-lea se începe ieşirea din indivizie, în documentele vremii apare termenul răzeşi în legătură cu neamul sau ceata. Mai întotdeauna răzeşii îşi arată strămoşul sau neamul şi atunci când îşi cer drepturile pe baza unui temei scris. Un astfel de document s-a aflat din timpul lui Alexandru Lăpuşneanul. În perioada de început a ieşirii din devălmăşie se respecta obiceiul pământului şi răzeşii câştigă procese chiar şi împotriva marilor boieri (un exemplu fiind procesul cu boierul Nestor Ureche).
Ilie Minea îi vede pe răzeşi ca fiind urmaşi ai boierilor şi stăpânitori în comun ai satelor.
Constantin Cihodaru îi consideră proprietari, nu coproprietari. În zonele periferice obştile răzeşeşti erau urmaşe ale comunităţilor ţărăneşti primitive. Opina sa este că nu s-au format înaintea constituirii statelor.
Victor Tufescu, un eminent geograf care a cercetat „împopularea” satelor Moldovei, concluziona că originea satelor răzășești primitive, trebuie căutată în vremea cnejilor, adică dinainte de descălecat.
A.D. Xenopol crede că răzeşii provin din organizaţii tribale străvechi, pre-descălecat. Nu este de origine străină. A.D. Xenopol concluziona că dacă moşia boierească „se trage totdeauna din daruri domneşti”, apoi „proprietatea răzăşească … era mai veche decât descălecarea”. Autorul remarcă practica autorităţilor de a selecta din rândul moşnenilor şi răzeşilor „slujitori” de stat şi „călăraşi în oastea domnească”.
Radu Rosetti scria într-o perioadă în care chestiunea ţărănească devenise din nou una presantă, studiile sale dând naştere la puternice controverse şi polemici. El era de părere că la început a fost un moş comun, care deţinea stăpânirea întreagă a unei judecii, unde trăieşte astăzi obştea de răzeşi. Conform spuselor sale, proprietatea funciară răzeşească, succesoarea directă a obştii devălmaşe mai vechi, îşi începe existenţa odată cu întemeierea domniilor.
În secolul al XVI-lea, marea proprietate, fie ea laică sau mănăstirească, rupe din răzeşii, mulţi dintre răzeşi devin astfel clăcaşi. În secolul al XVII-lea, documentele înregistrează cedări de pământ către marii boierii. Se ajunge astfel că dacă în vechime, marea majoritate a pământului era a răzeşilor, în sceolul al XIX-lea, aceste proprietăţi funciare devin minoritare, dar asupra acestei chestiuni vom reveni.
Istoricul Constantin Giurescu afirma în urma cercetării unui număr impresionant de documente: „Clasa boierească cuprindea prin urmare pe toţi proprietarii agrari, indiferent dacă ei erau mari ori mici, bogaţi ori săraci, cu dregătorie ori fără”, aici fiind incluşi şi megieşii. Mai târziu, istoricul Neagu Djuvara acreditează aceeaşi idee, anume că boierii fără dregătorii erau prezenţi în sfatul domnesc, în secolele XIV-XV, tocmai în virtutea faptului că erau stăpânii unor întinse domenii, sursa puterii lor.
Astăzi sunt puţini cei care mai ştiu că neamul lor se trage din răzeşi, în ţinutul Neamţului mai există însă unii ce deţin documente vechi de răzeşie, au mici moşioare retrocedate şi mândria celor ce nu au fost clăcaşi şi care, cândva, au fost de spiţă boierească.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
