Din arhiva ”Mesagerul de Neamț” - Amintiri din Epoca de Aur (III)

”Mesagerul de Neamț” vă propune o serie de articole despre o perioadă rememorată, în zilele noastre, din păcate, mai ales de cei care nu trăit-o. Considerăm că este bine ca acea perioadă să fie cunoscută cât mai obiectiv, așa cum a fost. Articolele aparțin regretatului jurnalist Dan Ailincăi și au fost publicate inițial în perioada mai-iunie 2017.

Ultimii ani ai Epocii de aur i-am lucrat în Întreprinderea Mecanică Roman. Îmi descoperisem, mai degrabă din întâmplare, înclinația către umor, scriind, în tinerețe, la o revistă studențească (”ING”) niște cronici cinematografice! Asta îmi ceruse redactorul șef, așa făcusem. Mă duceam la filme în ziua premierei și scriam, apoi, cum mă tăia capul despre filmul văzut. De regulă, era hazos rezultatul, iar asta îi făcea pe unii colegi să se ducă să vadă filmul cu pricina. Habar n-aveam cât de citite erau cronicile mele – nu exista pe vremea aceea nicio metodă de măsurat tirajul sau ratingul -, dar îi mai auzeam pe unii ”Am citit în ING că e la Scala un film haios” și îmi făcea plăcere.

Cum am ajuns să fac brigăzi artistice mai târziu?

În studenție, nu mă ocupasem de brigăzi artistice, dar consumasem cu mare plăcere spectacolele de umor de la Casa de cultură a studenților ”Grigore Preoteasa” din București. Brigăzile studențești erau, mai degrabă, niște grupuri de umor, care practicau o satiră destul de acidă, dar și subtilă, cu destule ”șopârle” în text. Acolo am aflat și cum se putea trece de cenzură, fiindcă întotdeauna textele care se prezentau în spectacole – fie piese de teatru, brigăzi, cântece de cor, textele cântecelor de muzică populară și ușoară, textele prezentatorilor chiar – erau supuse cenzurii secretarilor de partid cu propaganda.

Schema era așa: se prezenta secretarului de partid un text scris ”cum trebuia”, iar în spectacol se adăugau și ”șopârlele”, sub pretext că artiștii amatori improvizaseră, de capul lor. Chiar dacă ieșea scandal, era mai ușor, fiindcă nu se considera un ”act subversiv premeditat”.

Și, tot din spectacolele studențești de umor, am învățat care era rețeta succesului: adaptarea unui eveniment foarte cunoscut, fie un film, fie un cântec, fie o piesă de teatru, fie chiar și un meci de fotbal. Condiția era ca evenimentul să fie cunoscut majorității spectatorilor, majoritate care se lăsa ușor antrenată în parodierea lui.

Ajuns inginer stagiar în Fabrica de Piese Turnate (FPT) din Întreprinderea Mecanică Roman, primul asalt căruia a trebuit să-i rezist a fost cel cu ”Haideți să vă facem membru de partid! Sunteți tânăr, sunteți capabil, nu-i păcat să vă împiedice în promovarea care o să vină lipsa carnetului de membru?”

Aveau ceva școală tovarășii, trebuia să recunosc, dar am scăpat. Am trecut de asta și a venit al doilea asalt: ”Trebuie să faceți activitate culturală, să vă implicați, să fiți exemplu pentru muncitori. Fiindcă, să știți, ei sunt cu ochii pe dumneavoastră și ar putea să vă urmeze exemplul”.

Ei, cu asta a fost ceva mai greu, fiindcă ”oferta” era diversă: cor, dansuri populare, brigadă artistică, montaj literar-muzical, dans modern, teatru, muzică cultă, formație de muzică ușoară, taraf, etc.

În interiorul întreprinderii, deși lucrau împreună pentru realizarea unui produs finit, între secții existau felurite rivalități, de regulă ținând de chestiuni de producție. Apăreau, ocazional, și altfel de rivalități, cum a fost, de exemplu, lansarea unui concurs artistic între secții. Cu toate că FPT era, în fapt, o fabrică și avea vreo 5 secții, față de IMR ea era considerată o secție mai mare, așa încât, în concursul respectiv, turnătoria participa ca secție. Și i-a apucat pe șefi ambiția să demonstreze că și turnătoria are artiști. Atunci n-am mai putut refuza și, mai degrabă în glumă – îi prevenisem că nu mai făcusem brigadă artistică niciodată, dar ei m-au creditat – am făcut un text, adaptând mai multe cântece la modă și mai multe bancuri de prin reviste și almanahuri. Am selectat fete și băieți, buni dansatori și cu voce bună, și a ieșit o brigadă care a luat locul I. Acela a fost începutul.

Exista, de mai mulți ani, o brigadă artistică a uzinei, brigadă instruită de o respectabilă doamnă, sărită bine de prima tinerețe, care scria niște texte în care erau criticați portarii și femeile de serviciu, iar conducerea era lăudată fără jenă. Momentele muzicale erau pe melodii de pe vremea tinereții doamnei, adică romanțe ori cântece de-ale lui Gică Petrescu. În conducerea sindicatelor și a UTC-ului din uzină, erau câțiva băieți inteligenți, toți școliți, cu facultăți de sociologie, psihologie, care încercau, cu mare grijă, să schimbe ceva din orientarea angrenajelor ruginite ale partidului și sindicatului, la conducerea cărora erau niște ”vechi tovarăși”, din generația Bumbești-Livezeni. Băieții ăștia au apreciat brigada făcută de mine și ar fi vrut să preiau brigada uzinei. Respectabila doamnă era, însă, colegă de generație cu ”dinozaurii” și în relații foarte bune cu aceștia, mai ales că îi lăuda în brigadă, astfel încât… nici vorbă să fie înlocuită!

Ideea ”Înființăm un grup satiric!” le-a venit băieților ca variantă care să împace și capra, și varza, și lupul. Și s-a înființat.

Am fost sprijinit de băieții ”destupați la minte”, am făcut selecții pentru membrii grupului și mi-am găsit o echipă foarte bună. Cei mai mulți talentați, iar cei mai puțin talentați erau haioși.

Am scris un text bazat pe bancuri adaptate și pe cântecele de la Cenaclul Flacăra, în mare vogă atunci, fiindcă se apropia faza municipală a nu mai știu cărei ediții a ”Cântării României”.