Mircea Lucescu şi „mirajul fotbalului”

Este titlul unei cărţi a lui Ioan Chirilă, unul dintre marii prieteni ai lui Lucescu. Şi pentru Lucescu fotbalul a fost un miraj, un farmec irezistibil. Căruia nu-i putea rezista. Nici măcar la 80 de ani. Doar aşa îl putem înţelege… Atâta vreme antrenor şi unul foarte bun, am uitat ce mare fotbalist a fost. Căpitan al României la Guadalajara, cel care a schimbat tricoul cu Pele. Ioan Chirilă era de părere că Lucescu a fost fotbalistul perioadei 1968-1972, prin constanţa sa, căci „favoriţii muzelor trec”. Şi ca antrenor a fost la fel.

Un suporter român adevărat ar putea scrie despre Lucescu un mic articol şi fără o cercetare temeinică, „din minte”, cum se zice. Căci sunt multe. Multe ce pot fi spuse.

Mircea Lucescu şi-a dorit să înceapă fotbalul la CCA, echipa Armatei din acele vremuri, dar a fost respins pentru „pipernicie” şi cam la fel a fost şi la Rapid. A contat intervenţia antrenorului Traian Ionescu, care l-a luat la Dinamo, unde a dat de jucători duri pe acea vreme, dar foarte buni, precum Haidu sau Pârcălab, ultimul numit fiind model pentru tânărul jucător.

A jucat la Dinamo (cu un scurt exil la Sportul Studenţesc) şi la Corvinul, aici fiind un tânăr antrenor-jucător, ce a promovat tinere talente, ce apoi le-a luat la Dinamo. Scria în acea perioadă: „Fotbalul e mult mai simplu şi mult mai complex totuşi decât pare, depinde de unghiul în care-l priveşti. Trebuie să-l complicăm pregătindu-l şi să-l simplificăm jucând”.

Şi a devenit un tânăr selecţioner al României, unde l-a promovat pe un tânăr Hagi drept căpitan de echipă. Şi a calificat România la Campionatul European (unul cu 8 echipe) în dauna Italiei (campioană mondială!) şi a Cehoslovaciei, o putere a fotbalului de atunci. A părăsit naţionala în 1986 după o victorie cu 4-0 împotriva Austriei, care nu era chiar fietecine. Revine la Dinamo ca antrenor să lupte pentru a încheia supremaţia unei Stele cu adevărat… astrale. Şi a pregătit o echipă ce a jucat o semifinală de Cupa Cupelor şi a câştigat şi eventul în 1990. Finala Cupei cu Steaua a fost… epică: 6-4! Vujadin Boskov, celebrul antrenor, vedea în Dinamo o putere fotbalistică ce putea domina scena europeană. Dar revenirea la democraţie a însemnat destrămarea lui Dinamo şi o experienţă italiană pentru Lucescu: Pisa, Brescia şi Reggiana. Rezultatele au fost mediocre: promovarea Bresciei, retrogradarea ei, o Cupă Anglo-Italiană, dar pregătirea lui Răducioiu pentru Milan şi World Cup 1994 şi, bineînţeles, a lui Hagi pentru Barcelona şi aventura americană!

A fost antrenor câştigător de titlu cu Rapid, a antrenat un Inter Milano cu o constelaţie de vedete în frunte cu Ronaldo Nazario, a câştigat cu Galatasaray Supercupa Europei (o echipă cu Hagi, Gică Popescu, dar şi Jardel cu două goluri împotriva lui Real Madrid). Iar Hagi era strălucitor în faţa lui Roberto Carlos. Câştiga titlul cu Galatasaray, iar în anul următor şi cu Beşiktaş, unde jucau Pancu şi apoi Măldărăşanu, elevii săi de la Rapid.

La Şahtior a creat o colonie braziliană încât lumea fotbalistică chiar îl credea de origine sud-americană şi rezultatele au fost fantastice, iar fotbalul etalat era foarte plăcut.

A fost un făcător de echipe şi echipele mari se fac în timp. Nu a mai avut timp pentru naţionala României. Şi nu ştim dacă timpul este cel care rezolvă neapărat problemele de acum ale echipei noastre. Nu a fost o victorie istorică. Dar Lucescu rămâne în istorie, una dintre personalităţile cu impact deosebit asupra fotbalului.

Daniel Dieaconu