Prima duminică după Paște nu vorbește doar despre un apostol care s-a îndoit, ci despre omul dintotdeauna: despre omul care iubește adevărul, dar nu vrea să se lase înșelat; despre omul care aude mărturia altora, dar simte că, până nu coboară adevărul în propria lui inimă, ceva rămâne neîmplinit. Textul evanghelic din Ioan cap. 20, v. 19-31 este limpede și tulburător: Hristos Cel înviat Se arată ucenicilor, însă Toma nu era cu ei. Când ceilalți îi spun: „Am văzut pe Domnul!”, el nu se grăbește să creadă. Cere semnul, cere atingerea, cere certitudinea. Iar Hristos nu-l zdrobește pentru aceasta, nu-l umilește, nu-l alungă, ci Se apropie de el și îi spune: „Nu fi necredincios, ci credincios”. Din această întâlnire se naște una dintre cele mai puternice mărturisiri ale Noului Testament: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Așadar, Duminica Tomii nu este o duminică împotriva întrebărilor, ci o duminică a întrebărilor vindecate. Nu este o condamnare a căutării, ci o luminare a ei. Nu este o glorificare a scepticismului, ci o arătare a felului în care îndoiala sinceră poate fi transformată în credință matură.
Între credință și necredință: drama omului viu
Duminica Tomii pune înaintea noastră relația delicată dintre credință și necredință. În mod superficial, am fi tentați să spunem că există două tabere clare: cei care cred și cei care nu cred. Evanghelia ne arată însă că lucrurile sunt mai adânci. Între credință și necredință există spațiul frământării, al luptei lăuntrice, al căutării cinstite. Toma locuiește tocmai în acest spațiu.
Îndoiala lui nu este ironică, ci dureroasă. Este o îndoială care suferă. El nu râde de Înviere; el se teme să nu fie prea frumoasă ca să fie adevărată. Nu refuză minunea din (auto)suficiență, ci o așteaptă cu inima rănită de Cruce, deoarece a văzut patima, a văzut moartea, a cunoscut ruina speranțelor omenești. De aceea îi este greu să treacă imediat la bucurie. Este, într-un anumit sens, cel mai realist dintre apostoli, iar realismul acesta, deși îl întârzie, îl va face apoi să mărturisească mai deplin.
Astfel, nu întrebarea (a pune/a ne pune întrebări) îl pierde pe om, ci autosuficiența. Nu cercetarea sinceră, ci cinismul, iar Toma nu este nicidecum cinic; de aceea Hristos îl caută, şi tocmai pentru că îl caută, îl vindecă.
Hristos nu anulează întrebarea, ci o împlinește
Un detaliu evanghelic întâlnit în textul de la Ioan este de mare finețe pedagogică: Hristos nu îi răspunde lui Toma de la distanță, printr-o demonstrație abstractă. Nu îi oferă o lecție rece de logică. Se apropie de el personal și îi spune exact ceea ce acesta ceruse în lipsă: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele; și adu mâna ta și o pune în coasta Mea”. Cu alte cuvinte, Hristos arată că a auzit îndoiala lui Toma chiar și atunci când nu era văzut. El cunoaște și frământarea, și rana, și nevoia de încredințare.
Aceasta este una dintre cele mai mari lecții teologice ale pericopei. Dumnezeu nu Se teme de întrebările sincere ale omului şi nu Se clatină în fața interogației curate. El nu cere credință oarbă în sens vulgar, adică abandonul minții, ci chemarea întregului om la comuniune: cu simțurile, cu rațiunea, cu inima, cu libertatea. Există mai multe trepte ale vederii: vederea ochilor trupești, vederea minții și vederea credinței. Hristos îl ridică pe Toma de la simpla nevoie de atingere la adevărata cunoaștere, aceea care culminează în mărturisirea dumnezeirii Sale.
Aici se vede limpede diferența dintre simpla curiozitate și întrebarea mântuitoare. Curiozitatea vrea spectacol; întrebarea autentică vrea adevăr. Curiozitatea consumă; întrebarea zidește. Curiozitatea se oprește la exterior, pe cănd întrebarea bună intră în miez. Toma nu cere senzaționalul, ci adevărul întâlnirii.
Nevoia întrebărilor în educația creștină
Una dintre temele de reflecţie, necesare pentru omul de astăzi este să identifice locul întrebărilor în educația sa. În multe medii, inclusiv religioase, s-a strecurat uneori falsa impresie că omul credincios nu trebuie să întrebe prea mult. Cum că întrebarea ar slăbi evlavia, ori că interogația ar fi semnul unei credințe șubrede. Evanghelia Duminicii Tomii corectează această judecată pripită.
Un creștin trebuie să întrebe. Trebuie să întrebe ce crede, de ce crede, cum crede, cui își încredințează viața. Trebuie să caute sensul dogmei, al rugăciunii, al cultului, al Scripturii, al suferinței, al morții și al speranței. Fără întrebări, educația religioasă riscă să rămână doar repetiție de formule prestabilite. Cu întrebări sincere, ea devine drum personal, asumare, maturizare.
Toma este, din acest punct de vedere, un pedagog involuntar al Bisericii. El ne învață că întrebarea trebuie purtată cu seriozitate și dusă până la capăt. Nu orice întrebare este virtute, dar întrebarea născută din foamea de adevăr este binecuvântată. Copilul, elevul, tânărul, studentul, adultul credincios nu trebuie certați pentru că întreabă, ci însoțiți şi sprijiniţi să întrebe bine. Să nu se oprească la negare, ci să meargă spre înțelegere. Să nu transforme dificultatea în mândrie, ci în căutare.
În fond, o educație creștină adevărată nu produce oameni docili în mod exterior, ci oameni luminați lăuntric. Nu produce simple reflexe religioase, ci conștiințe vii, iar conștiința vie întreabă. Întrebarea devine astfel nu dușman al credinței, ci unealta prin care credința coboară din auzit în trăit.
De la auzire la mărturisire
Toma trece prin mai multe etape. Mai întâi aude mărturia comunității: „Am văzut pe Domnul”. Apoi cere încredințare personală. În cele din urmă, când Hristos i Se arată, el nu se oprește la constatarea unei reveniri biologice la viață, ci rostește cea mai înaltă formulă posibilă: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Aici este biruința lui. Toma trece de la informație la revelație, de la veste la întâlnire, de la ezitare la mărturisire.
Tocmai de aceea Toma este atât de important pentru noi. El ne arată că adevărata credință nu înseamnă să repeți ce spun ceilalți, ci să ajungi și tu, personal, la această întâlnire. Familia poate mărturisi, Biserica poate vesti, profesorul poate explica, preotul poate predica, însă fiecare om trebuie să ajungă la acel „al meu”: Domnul meu și Dumnezeul meu. Credința matură nu este anonimă. Este personală fără a fi individualistă, eclesială fără a fi impersonală.
Toma, model pentru omul de astăzi
De ce este apostolul Toma model pentru noi? Pentru că el întruchipează trei virtuți de care lumea contemporană are o mare nevoie.
Mai întâi, seriozitatea. Toma nu tratează superficial marile întrebări. Nu se joacă de-a credința și nici de-a necredința. Pentru el, Învierea nu este o poveste frumoasă, ci centrul realității.
Apoi, sinceritatea. El nu mimează convingerea. Nu se preface că a înțeles când nu a înțeles. Nu adoptă o credință de fațadă doar ca să nu fie diferit de ceilalți. În epoca noastră, în care mulți joacă roluri, această sinceritate este rară și prețioasă.
În sfârșit, disponibilitatea de a se lăsa schimbat. Toma întreabă, dar când primește răspunsul nu se agață de propria îndoială. Nu face din scepticism identitatea sa. Se lasă convins, se pleacă, se închină, mărturisește. Tocmai aici se vede noblețea lui. Omul contemporan este adesea tentat să prefere întrebarea fără sfârșit, pentru a nu fi obligat să schimbe nimic în viața sa. Toma nu procedează astfel. Întâlnirea cu Hristos îl transformă.
Tradiția Bisericii îl vede pe Toma nu ca pe un apostol rămas în umbra ezitării, ci ca pe un mare misionar, care a propovăduit până departe, în India, pecetluindu-și mărturia prin moarte mucenicească. Așadar, cel care a întrebat cu gravitate a devenit cel care a vestit cu putere.
Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut
Cuvântul final al lui Hristos nu îl umilește pe Toma, ci deschide orizontul Bisericii întregi: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”. Acest cuvânt îi privește pe toți creștinii de după Paște. Noi nu L-am atins trupește pe Hristos cel înviat, dar Îl întâlnim în Evanghelie, în Biserică, în Euharistie, în rugăciune, în iubirea lucrătoare, în sfințenia care răzbate prin istorie. Credința noastră nu este mai slabă pentru că nu se bazează pe vedere fizică; ea este chemată la o vedere mai adâncă, aceea a inimii și a duhului.
Într-o lume care cere dovezi pentru orice, dar nu mai are răbdare pentru adevăr, Apostolul Toma ne învață o lecție rară: să întrebăm cu onestitate, să căutăm cu seriozitate și să ne lăsăm schimbați atunci când adevărul ni Se descoperă. De aceea, Duminica Tomii, nu este duminica rușinii lui Toma, ci duminica vindecării noastre. În el ne vedem frământarea; prin el învățăm că întrebarea poate deveni poartă spre credință; împreună cu el înțelegem că, la capătul drumului, credința adevărată nu spune doar „știu”, ci „mă încredințez”: Domnul meu și Dumnezeul meu!
Preot. Prof. dr. Mihai CAPȘA TOGAN
