Odată cu moartea lui Carol I, s-a deschis drumul pentru mitificarea celui de-al doilea rege. Ferdinand I a fost purtătorul și simbolul înfăptuirilor istorice ale timpului său și au fost dintre cele mai importante din istoria românilor. Proclamația către țară a regelui Ferdinand I, 15 august 1916, îl proclama pe rege drept continuator al operei lui Mihai Viteazul. Dar drumul spre mitificare a celui ce va deveni Ferdinand Întregitorul sau Ferdinand cel Loial a fost lung și greu.

Un prinţ prusac care a ales să fie regele României

Ferdinand s-a născut la 24 august 1867 la Sigmaringen, urmând gimnaziul la Düsseldorf, în 1885, luând bacalaureatul. La Kasell a urmat Școala de Război și, de asemenea, cursuri la universitățile din Leipzig și Tübingen. A ales să fie principe moștenitor al Coroanei României și prima renunțare a fost la dragostea ce i-o purta Elenei Văcărescu, dragoste împărtășită de aceasta.

„Din amintirile Elencuței Văcărescu” aflăm despre Ferdinand: „Vorbea rar, cu privirea pierdută în depărtare, cu frumoasele sale palme unite, sprijinite pe genunchi sau întinse în fața lui. Cu un gest fermecător le ridica în sus în clipa în care dorea să-și exprime o părere sau o bucurie, atunci, chipul lui gânditor se lumina și sângele îi îmbujora tâmplele și obrajii”.

Era blond, înalt și subțire, cu ochi albaștri și visători. Era timid, tăcut și nimeni nu-i cunoștea părerile, după spusele Elenei Văcărescu. Elena Văcărescu era văzută de o altă tânără cu sânge albastru a epocii, Sabina Cantacuzino, ca fiind „deșteaptă, instruită, plăcută, intrigantă și ambițioasă”. A făcut în așa fel încât „ajunse în scurt timp să pună mâna pe regină”.

S-au logodit la 20 aprilie 1891 cu binecuvântarea reginei la mănăstirea Nămărați de lângă Câmpulung, iar Ferdinand „strălucea de tinerețe și de dragoste”. Au vrut să se căsătorească, dar clasa politică a reacționat: „Rămâne un simplu particuler”, ar fi spus Lascăr Catargiu. Carol I a cerut lui Ferdinand să aleagă între tron și Elena Văcărescu. Principele a fost trimis la Sigmaringen de unde amenința cu sinuciderea, iar Elena Văcărescu a fost trimisă la Paris. Împăratul german Wilhelm I nu este de acord cu căsătoria și trimite pe von Bullow la regele Carol I cu cererea ca prințul să plece pentru un timp din țară. Dorința lui Wilhelm I a fost respectată.

Ferdinand a fost excomunicat de Biserica Catolică pentru că și-a botezat copiii în credința ortodoxă, o mare lovitură pentru sufletul său, a fost exclus de familia Hohenzollern pentru că s-a supus dorinței românilor și a luptat împotriva Germaniei. Se bucura de mare simpatie însă în rândul clasei politice și a poporului român, care știau durerea sa. Boala l-a făcut de nerecunoscut din punct de vedere fizic, „timid și stângaci, el era lipsit de poză și prestanță”, credea Sterie Diamandi, dar vedea cum Ferdinand s-a schimbat când a devenit rege. Nu s-a gândit la imaginea sa fizică ce-o lasă posterității, ci la realizările monarhiei în timpul său.

Mitul lui „Ferdinand cel Leal”

Încoronarea sa ca rege al României Mari s-a petrecut la Alba-Iulia, simbolul căutat fiind din nou Mihai Viteazul. La București, după unire, s-au făcut defilări ale unor cortegii istorice cu Traian și Decebal în frunte, dar nelipsind nici Carol I, insistându-se pe ideea de continuitate.

„Regele cu chip și mâini de sfânt” a fost omagiat de Goga și Coșbuc dintre ardeleni. Regele s-a implicat în mai multe acțiuni culturale în Transilvania, dar mai puțin mediatizate, nu urmărea să fie foarte des în atenția presei. A sprijinit Universitatea din Cluj și diverse societăți de cultură transilvane cu bogată activitate. În 1924, la 28 august, s-a făcut în biserici parastas pentru Avram Iancu. Regele a fost cu familia la manifestările Astra de la Țebea și Câmpeni. La Țebea a plantat un gorun lângă cei ai lui Horea și Avram Iancu.

Ferdinand a avut o domnie cu evenimente deosebite, dintre care se detașează războiul de reîntregire, Marea Unire, reformele. N-a fost un dominator ca unchiul său, dar a știut să se înconjoare de colaboratori excepționali, așa cum a fost I.I.C. Brătianu. Regele Ferdinand I i-a spus lui Ioan Lupaș „prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”.

Ionel Brătianu spunea: „De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale pe timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne întotdeauna Regele care s-a identificat cu poporul său, care a înfăptuit marile reforme, care a adus statului dreptatea, puterea și liniștea”.

Alexandru Vaida-Voevod îl vedea pe Ferdinand ca fiind întotdeauna bine informat și „deosebit de scrupulos”. „Era un gentelman în cel mai puternic și înalt înțeles al cuvântului”, avea să spună Duca și continua: „Toți miniștrii săi au putut constata că era la curent cu toate chestiunile, că știa tot ce se petrece, că nimic nu-i scăpa, cunoștea viața intimă și publică a tuturor, că analiza cu luciditate, că era în măsură să indice soluția, cu siguranță cea mai bună și, adesea, cea mai elegantă”. C.I. Stan, istoric contemporan, descria pe regele Ferdinand I astfel: „A fost un om  al timpului său. A avut calități, dar și defecte omenești. A comis și greșeli. Uneori nu a fost un arbitru imparțial al vieții politice românești, favorizând unii oameni politici și partide în detrimentul altora. A tolerat formarea unei camarile, nu de dimensiunile și de influența celei din timpul fiului său, dirijată de Barbu Știrbey și care a reușit în bună parte să influențeze deciziile regelui”.

Au apărut și destule articole defăimătoare, precum cele ale lui N.D. Cocea. Despre „regi nemernici” scria în „Facla” din 24 martie 1923, în articolul „Răspunzătorul”, dar fără puternică impresie în rândul publicului.

Moartea sa a produs o puternică impresie printre români. Murea primul rege al României Mari. Nicolae Iorga cinstea cu cuvinte frumoase moartea lui Ferdinand: „Chinul fără nume care se chema pentru Ferdinand I, rege al României unite, viața, s-a încheiat. Nobilul martir se odihnește”.

În perioada regimului comunist, numele lui Ferdinand a fost ostracizat, trecut pe nedrept în uitare. Personalitatea sa a fost diminuată, iar lucrările istoricilor nu trebuia să-l pomenească de prea multe ori. După 1989 s-a petrecut o relativă reparație morală. S-a dat numele unui bulevard din București, e drept unul important, la câteva licee, dar nu statui, așa cum făcuseră contemporanii săi care i-au cinstit memoria, i-au ridicat mai multe statui, cea mai impunătoare fiind cea din Oradea.

Un mit istoric românesc: Regina Maria

Un panteon masculin dominant a făcut loc unei mitologii feminine reduse. Regina Elisabeta a fost în umbra lui Carol I, dar Regina Maria a fost cel mai puternic mit istoric feminin românesc. La fel ca la Ferdinand, soțul ei, începuturile mitificări păreau firave și potrivnice. Ziarele românești precum „Adevărul”, antidinastice, scriau despre „o logodnă” (cea dintre Ferdinand de Hohenzollern și Maria de Edinburg), dar și despre „necinstirea unei vechi familii românești” (Elena Văcărescu).

Ziarele „Adevărul” și „Facla” au dus mai multe campanii antidinastice, unde nu a fost cruțată nici principesa Maria cu aventurile ei, care apărea în publicațiile numite cu numele de „Mița Cotroceanca”. Despre Ferdinand, Alexandru Gârneață a adunat mărturii că a avut amante, iar despre Barbu Știrbey nota că a fost foarte apropiat de regină până la 1938, la moartea ei. I s-a imputat faptul că era ahtiată după „show-off”. Dar apar și articolele elogioase de la „Adevărul”: „Pentru grația și frumusețea sa, prin înclinările sale sportive, care denotau un temperament vioi și pentru opera sa capitală, prințul Carol al II-lea”. Frumos scrie „Adevărul” și despre ceremonia încoronării. „New York Times” îi arată mult respect: „Nicio personalitate publică din România nu a avut un comportament mai patriotic decât această regină de sânge străin. Ca și regele Albert al Belgiei și-a câștigat considerația poporului care a ajuns la idolatrie”.

Aron Cotruș scria poezia „Maria Doamna” în 1938:

„Mihai Viteazul de te-ar fi văzut,

Albă și vie –

Pe unde ar fi trecut,

Țara dintr-o dată ar fi crescut,

Sub pasul lui de fier, – împărăție…”

„S-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”, avea să spună Constantin Argetoianu. Iar Alexandru Marghiloman scria: „Singura ființă care a crezut că sfârșitul războiului va fi așa cum a fost. Este adevărat: toată lumea s-a îndoit, dar toți fără excepție”.

I.Gh. Duca, unul dintre marii admiratori ai Reginei Maria, scria: „Orice greșeli ar fi comis înainte și după, în timpul războiului atitudinea ei a fost admirabilă”. Grigore Gafencu scria: „Dar așa cum e, cu păcatele și patimile ei, e mai mare decât toți biruitorii ei la un loc”. Raoul Bossy nota că era nemulțumită de rolul pe care-l avea în 1927, când nu intrase în Regență. Se mira că poporul nu gândește la fel ca ea. Și-a dorit ca și pe timp de pace să aibă un rol pe măsură; nu a reușit să intre în Regență. Carol, fiul ei, preocupat de imaginea sa istorică, a dat-o la o parte. Dinastia străină a căpătat o imagine proastă din cauza lui Carol al II-lea, temerile reginei s-au materializat și au condus spre o abdicare forțată și oprobiul opiniei publice. Presa vremii este alături de regina care murea după o scurtă suferință: „La căpătâiul Reginei lui, un popor îndurerat, îngenunche azi și se roagă”.

Prof. dr. Daniel DIEACONU