Evanghelia Duminicii a treia după Rusalii așează înaintea noastră una dintre cele mai delicate și actuale teme ale vieții creștine: grija. Nu grija firească, născută din responsabilitate, ci grija care se transformă în neliniște, obsesie, teamă și robie. Mântuitorul începe cu o imagine de mare adâncime: „Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat”. În limbajul Evangheliei, ochiul nu este doar organul vederii, ci și felul în care omul privește lumea, pe sine, pe aproapele și pe Dumnezeu.

Există oameni care privesc viața prin lumina credinței și oameni care privesc totul prin întunericul fricii. Unii văd în fiecare zi o ocazie de a lucra, de a iubi, de a mulțumi, de a se apropia de Dumnezeu. Alții văd doar amenințări: facturi, boli, lipsuri, crize, competiție, nesiguranță. Nu realitatea este întotdeauna diferită, ci ochiul prin care ea este privită. De aceea, Evanghelia nu începe direct cu hrana, haina sau grijile materiale, ci cu ochiul curat. Când privirea este bolnavă, întreaga existență se întunecă. Când privirea se curățește prin credință, omul nu mai trăiește ca prizonier al lucrurilor trecătoare.

Omul contemporan este poate mai informat decât oricând, dar nu neapărat mai liniștit. Știe prețuri, statistici, riscuri, știri, scenarii, previziuni. Are acces la tot, dar adesea își pierde pacea. Telefonul îi aduce lumea în palmă, dar îi ia liniștea din inimă. Trăim într-o civilizație care a transformat grija în industrie: asigurări, prognoze, notificări, alarme, rate, performanță, imagine socială, carieră. Nu mai muncim doar pentru pâinea cea de toate zilele, ci și pentru a întreține o imagine, un statut, o comparație permanentă cu ceilalți.

Între grijă și îngrijorare

Când Hristos spune: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca”, El nu propovăduiește nepăsarea, lenea sau fuga de responsabilitate. Creștinismul nu a fost niciodată o religie a pasivității. Omul este chemat să lucreze, să-și câștige pâinea, să-și crească familia, să fie cinstit în profesie, să-și împlinească datoriile față de societate. A nu te îngrijora nu înseamnă a nu lucra, ci a nu transforma munca în idol și nevoia în panică.

Există o grijă bună și o grijă rea. Grija bună este responsabilitate, atenție, chibzuință, iubire concretă. Mama care își îngrijește copilul, medicul care veghează bolnavul, profesorul care pregătește lecția, preotul care poartă în rugăciune comunitatea. Grija rea este încordarea sufletului care nu mai lasă loc lui Dumnezeu. Este neliniștea care spune: totul depinde numai de mine; dacă eu nu controlez totul, totul se prăbușește.

Aici se află marea diferență. Hristos nu condamnă nevoile, ci absolutizarea lor. Nu condamnă pâinea, ci viața redusă numai la pâine. Nu condamnă haina, ci omul care își uită sufletul pentru haină. Nu condamnă munca, ci slujirea lui Mamona, adică supunerea inimii față de bani, acumulare, confort și putere.

Mamona nu înseamnă doar bogăție, ci bogăția devenită stăpân. În clipa în care banul nu mai este mijloc, ci scop, el devine idol. În clipa în care omul nu mai întreabă „cum să trăiesc drept?”, ci doar „cum să câștig mai mult?”, Mamona a intrat în templul inimii. Iar Evanghelia este necruțătoare: „Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona”. Nu pentru că Dumnezeu ar refuza lumea, ci pentru că inima omului nu poate avea doi absoluți.

O scurtă istorie a grijii

Conceptul de „grijă” are o istorie bogată în gândirea filosofică. În Antichitate, grija era legată mai ales de îngrijirea sufletului. La Socrate, omul este chemat să nu trăiască oricum, ci să se cerceteze pe sine, să se întrebe ce este binele, ce este dreptatea, ce este viața vrednică de a fi trăită. Filosofia nu era simplă teorie, ci exercițiu al sufletului. A avea grijă de sine însemna a-ți ordona viața după adevăr.

În tradiția stoică, grija capătă forma stăpânirii de sine. Omul nu poate controla tot ce i se întâmplă, dar poate controla felul în care răspunde. Nu evenimentul exterior îl distruge pe om, ci judecata lui despre eveniment. Această intuiție se apropie, până la un punct, de înțelepciunea creștină: nu putem conduce toate împrejurările vieții, dar putem alege credința, răbdarea, rugăciunea și demnitatea.

În epoca modernă, Immanuel Kant a mutat accentul pe datorie și pe demnitatea persoanei. Omul nu trebuie tratat niciodată doar ca mijloc, ci întotdeauna ca scop. În acest orizont, grija față de celălalt nu este simplă emoție, ci respect față de umanitatea lui. Mai târziu, Martin Heidegger a făcut din grijă o structură fundamentală a existenței. Pentru el, omul este ființa care se proiectează, se teme, alege, se raportează la viitor și la moarte. Cu alte cuvinte, omul nu are doar griji; într-un sens adânc, el este ființă a grijii.

Michel Foucault a reluat tema antică a „grijii de sine”, arătând că omul trebuie să lucreze asupra lui însuși, să se formeze, să se disciplineze, să-și cerceteze viața. În secolul XX, Carol Gilligan și etica grijii au adus în prim-plan relația, atenția față de celălalt, vulnerabilitatea, responsabilitatea concretă. Grija nu mai este doar neliniște individuală, ci și disponibilitate de a purta povara altuia. Privită astfel, grija are două fețe. Poate fi povară, anxietate, întunecare, dar poate fi și iubire, veghe, responsabilitate.

Creștinul între nevoie, muncă și credință

Creștinul de astăzi nu trăiește în afara lumii. Are rate, serviciu, copii, examene, boală, bătrâni de îngrijit, responsabilități profesionale, presiuni sociale. Evanghelia nu îi cere să ignore aceste realități. Dimpotrivă, îi cere să le așeze în ordinea lor dreaptă. Hrana este necesară, dar nu este sensul vieții. Haina este necesară, dar nu dă valoarea omului. Siguranța materială este firească, dar nu poate înlocui pacea sufletului.

„Priviți la păsările cerului”, spune Hristos. Dar păsările nu sunt leneșe. Ele caută, zboară, se ostenesc. „Luați seama la crinii câmpului”. Dar crinii cresc în rânduiala lor, după legea pusă de Creator în făptură. Prin aceste imagini, Mântuitorul nu ne invită la inactivitate, ci la încredere. Toată creația trăiește din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Omul, care este mai mult decât păsările și crinii, nu trebuie să trăiască sub tirania fricii.

Drama lumii contemporane este că a înmulțit nevoile până le-a transformat în lanțuri. Omul nu se mai întreabă doar dacă are ce mânca, ci dacă are destul pentru a fi admirat. Nu se mai întreabă doar dacă are cu ce se îmbrăca, ci dacă haina lui produce impresia dorită. Nu se mai întreabă dacă locuința îi este adăpost, ci dacă îi confirmă statutul. Astfel, nevoia firească devine dorință fără capăt, iar dorința devine stăpân.

Hristos nu ne cere să disprețuim lumea, ci să nu ne pierdem sufletul în ea. Creștinul trebuie să muncească, dar să nu se închine muncii. Să câștige, dar să nu devină rob câștigului. Să se îngrijească de familie, dar să nu uite că familia are nevoie nu doar de pâine, ci și de rugăciune, iertare, blândețe, prezență.

Ordinea creștină a vieții

Cuvântul final al Evangheliei este cheia întregului fragment: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă”. Hristos nu spune: căutați numai Împărăția și abandonați lumea. Spune: „mai întâi”. Aici este ordinea creștină a vieții.

Mai întâi Dumnezeu, apoi lucrurile. Mai întâi sufletul, apoi confortul. Mai întâi dreptatea, apoi succesul. Când această ordine se inversează, omul poate avea multe, dar nu mai are pace, altfel spus, poate fi admirat, dar singur.

A căuta Împărăția nu înseamnă a fugi din lume, ci a aduce în lume criteriile lui Dumnezeu. Înseamnă să nu câștigi prin nedreptate şi să nu-ți clădești liniștea pe suferința altuia. Să nu transformi aproapele în instrument şi să nu uiți de cel flămând, de cel bolnav, de cel singur.

Pentru creștin, adevărata eliberare de griji nu vine din dispariția problemelor, ci din reașezarea inimii. Aceasta este marea veste bună a Evangheliei: viața noastră nu este abandonată hazardului, iar noi nu suntem simple ființe aruncate într-o economie a fricii. Suntem fii ai Tatălui ceresc şi de aceea, creștinul nu trebuie să fie nepăsător, dar nici disperat; nu trebuie să fie leneș, dar nici robit.

Într-o lume care ne învață să ne temem permanent, Hristos ne învață să privim curat. Într-o lume care ne spune că suntem ceea ce avem, Hristos ne spune că suntem mai mult decât hrana și haina. Într-o lume care ne împinge să slujim mai multor stăpâni, Hristos ne cheamă la libertatea unei singure iubiri: iubirea de Dumnezeu, din care izvorăște grija dreaptă față de oameni.

Așadar, grijile vieții nu trebuie negate, ci convertite. Ele devin pierzătoare când ne întunecă sufletul și ne despart de Dumnezeu. Dar pot deveni drum de sfințire atunci când sunt purtate cu responsabilitate, rugăciune, muncă cinstită și încredere.

Preot prof. dr. Mihai Capşa TOGAN